PAŞI SPRE ACORDUL SCHENGEN

Una din aspiraţiile majore ale românilor încă din perioada ceauşistă o reprezenta posibilitatea liberei lor circulaţii în Europa şi în afara continentului. Nici după căderea lui Ceauşescu, această justificată aspiraţie a lor nu s-a împlinit, din păcate, imediat[1]. Îmi aduc şi acum aminte de cozile interminabile, adeseori de zile şi nopţi întregi, însoţite de tot felul de umilinţe din partea unor mărunţi, dar extrem de infatuaţi funcţionari ai ambasadelor străine, între care, din păcate, şi în prezent, cel mai mizerabil loc îl ocupă funcţionarii Ambasadei SUA de la Bucureşti. Solicitanţii de viză erau percepuţi de aceştia, indiferent de ţinuta şi prestanţa lor, doar ca nişte posibili infractori şi, de aceea, după mintea lor puţină şi plină de dispreţ, ei trebuiau obligatoriu jigniţi, umiliţi şi făcuţi să se simtă ca aparţinând unei ţări ce nu se bucura şi încă nu se bucură de minim respect din partea acestor ipochimeni sau ai stăpânilor lor[2].

După 1990, majoritatea partidelor politice, cu sau fără doctrină sau program politic, cum este cazul acestora şi în prezent, au urmărit înscrierea României în clubul ţărilor civilizate şi pentru a asigura cetăţenilor români un alt tratament în raport cu misiunile diplomatice străine acreditate în România. S-a sperat atunci că, odată cu integrarea României în structurile europene şi euroatlantice se va asigura şi posibilitatea liberei circulaţii a cetăţenilor români în acest spaţiu.

Ca întotdeauna, viaţa a luat-o mult înaintea politicienilor. Cu mult înaintea obţinerii de acorduri internaţionale ferme în acest sens şi înainte de accederea propriu-zisă a României în structurile U.E., sute de mii de cetăţeni români, împinşi de sărăcie, în primul rând, dar şi scârbiţi de mizeriile şi promiscuităţile cultivate de noii guvernanţi, au părăsit ţara, stabilindu-se inclusiv pe teritoriul unor foste ţări socialiste. Din păcate, destul de mulţi dintre aceştia s-au remarcat nu prin muncă, competenţă şi seriozitate, ci prin săvârşirea, în mod frecvent, de acte reprobabile, infracţiuni, chiar şi crime, riscând să compromită, prin comportamentul lor iresponsabil, în mod iremediabil, eforturile diplomatice ale autorităţilor române.

Un astfel de caz, celebru în epocă, l-a reprezentat şirul nesfârşit de hoţii şi crime săvârşite de minoritarii ţigani, dar nu numai de aceştia, pe teritoriul Republicii Cehe. În gara centrală din Praga, în parcul oraşului şi pe principalele bulevarde, la orice oră din zi puteau fi întâlnite numeroase grupuri de ţigani cerşind, dar care, în anumite momente se manifestau violent la adresa trecătorilor, punând în pericol siguranţa acestora. Autorităţile cehe au luat măsurile ce au crezut potrivite, însă acestea s-au dovedit insuficiente şi ineficiente, nereuşind nici să contracareze, nici să descurajeze pe infractori de la faptele lor. În disperare de cauză, ministrul ceh de Interne a solicitat în repetate rânduri sprijin autorităţilor de la Bucureşti. Solicitarea administraţiei de la Praga a lăsat, însă, indiferentă administraţia de la Bucureşti.

În această situaţie, aparent fără ieşire, Guvernul român a fost, la un moment dat, anunţat de intenţia iminentă a Ministerelor de Interne şi de Externe de la Praga de a stopa exodul de infractori români prin reintroducerea obligativităţii vizelor, inclusiv pentru tranzitul acestei ţări. Cum ameninţarea părea să fie reală, în cele din urmă autorităţile bucureştene s-au trezit şi au reacţionat, încercând să-i convingă pe omologii lor cehi că vor fi luate unele măsuri în sensul celor solicitate. Astfel, Ministerul de Interne al României a delegat mai mulţi ofiţeri de poliţie, cunoscători ai limbii cehe sau a unei limbi de circulaţie internaţională, care să funcţioneze în cadrul structurilor operative ale Poliţiei din Cehia[3].

A fost implicat inclusiv Parlamentul în aceste demersuri. Astfel, în perioada 17 – 19 octombrie 2001, o delegaţie a Comisiei de Politică Externă a Camerei Deputaţilor s-a deplasat la Praga, unde a avut o serie de întâlniri, atât pe linie parlamentară, cât şi la nivelul unor ministere. Am făcut şi eu parte din această delegaţie, alături de Radu PODGOREANU, preşedintele Comisiei de Politică Externă şi deputat P.S.D. de Sibiu, Vasile SUCIU, membru al comisiei şi deputat de Cluj al P.S.D. şi Puiu HAŞOTI, deputat P.N.L. de Constanţa şi membru al comisiei.

Văzând atitudinea extrem de dură, dar deplin justificată, în opinia mea, a interlocutorilor noştri şi mai ales decizia acestora ca, începând cu 1 noiembrie 2001, să treacă la reintroducerea obligativităţii vizei pentru cetăţenii români, în cadrul întâlnirii cu dl. Paul VOŠALIC, prim-adjunct al Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Cehe, am insistat ca şeful delegaţiei noastre să pledeze pentru amânarea unei astfel de decizii. Deoarece acesta se codea, replicându-mi că nu are aprobarea lui Adrian (era vorba de primul ministru NĂSTASE) în acest scop, în calitatea mea de secretar al Comisiei de Politică Externă, dar şi de reprezentant al opoziţiei, i-am cerut ministrului VOŠALIC să ţină cont de faptul că luarea unei astfel de măsuri de către autorităţile cehe, deşi fdeplin justificată,  risca să creeze în viitorul apropiat foarte mari dificultăţi României, cu atât mai mult cu cât aceasta s-ar fi întâmplat înaintea reuniunii miniştrilor de interne şi justiţie[4] ai ţărilor din UE, care urma să decidă în privinţa aprobării  liberei circulaţii a cetăţenilor români în spaţiul comunitar. Ca să fiu şi mai convingător, i-am atras demnitarului ceh atenţia că acest proiect este unul de importanţă naţională şi se bucură de totala susţinere a întregii clase politice româneşti postdecembriste, indiferent de partidele politice din care aceasta face parte.

Demnitarul ceh şi-a arătat surprinderea faţă de această situaţie, dar în momentul în care i-am adăugat şi alte elemente în această privinţă, a pus mâna pe telefon, l-a sunat pe ministrul de externe al Republicii Cehe şi a insistat ca acesta să ceară Parlamentului Ceh să amâne luarea unei astfel de decizii până după aflarea rezultatului reuniunii Comitetului JAI. Am reiterat această idee şi la întâlnirile ulterioare cu primul adjunct al Ministrului Apărării al Republicii Cehe, dl. Ştefan FÜLE, precum şi cu preşedinţii comitetelor pentru politică externă şi al celui pentru integrare europeană ale Camerei Deputaţilor din Parlamentul Republicii Cehe.

Spre surprinderea mea, intervenţia pe care am avut-o a fost însuşită, fără nici un fel de obiecţiuni, de toţi demnitarii guvernamentali sau parlamentari, cehi care au achiesat la ideea amânării luării unei decizii, care ar fi pus în pericol şansele reale de acordare a dreptului de liberă circulaţie în Europa pentru locuitorii români[5].

[1] După cum se ştie, cu toate că se foloseşte de România în cele mai abjecte scopuri, S.U.A. nu au acordat cetăţenilor români dreptul de liberă circulaţie pe teritoriul lor, deşi acest drept a fost deja acordat unora dintre vecinii noştri cu merite infinit inferioare la capitolul supuşenie şi sluj.

[2] În acest sens, îmi aduc aminte de situaţiile jenante în care au fost puşi o serie de cunoscuţi artişti români, care au dorit, adesea şi din nevoi stricte de familie, să plece în S.U.A. Cu mânie şi dispreţ, ei au fost refuzaţi, cu toate justificatele lor insistenţe, rugăminţi etc.

[3] Situaţii similare s-au întâmplat şi în alte ţări vest-europene oripilate de excesul de infracţiuni şi crime săvârşite de cetăţenii români de etnie romă pe teritoriul acestora. Colaborândcu colegii lor din ţările respective, ofiţerii români de poliţie au făcut dovada competenţei, bunei pregătiri şi profesionalismului lor acţionând pentru prinderea de infractori, identificarea membrilor unor bande şi descurajarea activităţilor infracţionale ale acestora.

[4] E vorba de celebrul comitet JAI.

[5] Fac aceste precizări, dorind să subliniez atitudinea înţelegătoare şi de real sprijin avută de autorităţile cehe într-un moment decisiv al demersurilor noastre de integrare în structurile europene şi de accedere la standarde europene de tratament pentru locuitorii acestei ţări.