Pe parcursul celor peste 15 ani trecuţi de la Revoluţie am răspuns de nenumărate ori la întrebarea pusă de prieteni, vecini şi cunoscuţi despre motivele care m-au îndemnat să nu încep o activitate privată în domeniul panificaţiei, activitate pe care o cunoşteam după 15 ani cât am fost şeful filialei de morărit şi panificaţie din municipiu. De fiecare dată mi se evoca acest motiv al cunoaşterii domeniului şi de fiecare dată răspundeam că tocmai fiindcă cunosc domeniul nici nu mă gândesc să îmi îndrept atenţia spre acesta.
Ceea ce nu am crezut eu, atunci în anii 90, este că vor fi necesari 15 ani până să înceapă să devină iminente motivele care mă îndepărtau atunci pe mine de acest domeniu (nu îi mai puţin adevărat, că pentru mine, nu a fost unul mai fast, nici cel spre care m-am îndreptat până la urmă). Atunci, nu venirea „cu bâta” a Europei peste noi mă speria ci altele erau la acea ora motivele descurajării. Astfel, fiind bine fixat in mentalul colectiv faptul că pâine se face la fabrică (şi nu în altă parte) eram confruntaţi săptămânal şi chiar mai des, cu reclamaţii asupra a tot felul de defecte ale pâinii cumpărate, pâine care la o observaţie sumară se dovedea că nu era fabricată în unitatea noastră. Dealtfel, toate organismele de control, de la poliţie până la primărie şi de acolo până la cele cu reşedinţa la judeţ, (pompieri, OPC, protecţia muncii, gărzile de tot felul, etc) erau şi ele tributare aceleiaşi fixaţii şi îşi „ascuţeau permanent ghearele” tot pe arhicunoscuta fabrică, unde de bine de rău se făcea pâine după o serie de reguli şi legi şi cu respectarea unor reţete şi ne aflam într-o locaţie specializată şi nu făceam pâine în garajul din care …am scos ieri trabantul. Despre faptul că pâine se mai facea încă în câteva locuri în oraş nu vroiau să audă niciunele din organismele care controlau domeniul (de ce oare?) şi subit uitaseră că respectivele firme de panificaţie nu îndeplinesc nici unele din condiţiile legale de a putea sa depoziteze acolo, temporar, un sac de făină, necum să facă, Doamne fereşte, pâine în magherniţele respective. Surpriza enormă a fost că şi populaţia abia dacă se mai apropia de fabrica noastră şi de magazinele ei, nemaidorind să mănânce „pâine comunistă” ci doar din aceea „capitalistă”, fabricată de fapt cu toţi „consumatorii” şi necalificaţii pe care îi dăduserăm noi afară în decursul timpului. Dintr-o dată, toţi și toate, cei care în fabrică spălau ambalaje şi betoane, deveniseră „specialişti” în diverse firme.
Astfel că, în ce fel ne puteam compara noi şi cum puteam intra în competiţia dată de economia liberă de piaţă, cu firme care nu aveau nevoie de nici una din autorizaţiile şi aprobările care ni s-au cerut nouă ca să putem funcţiona. Despre ce concurenţă loială putea fi vorba când din start celelalte firme ne surclasau net la costuri şi preţuri, ei nefiind obligaţi de lege să aibă de nici unele dintre cele care afectează preţul de cost.
Cum toate privirile erau invariabil îndreptate spre fabrica noastră, noi nu am fi putut funcţiona nici o săptămână, (şi nu aproape douăzeci de ani, cum s-a întâmplat), fără spaţii adecvate, fără magazii specializate, fără personal calificat, fără laborator şi analize cu personal specializat pe fiecare schimb, fără maşini de transportat pâinea specializate și autorizate inclusiv la veterinar (daca vă vine să credeţi), fără acte şi registre clare, ş.a.m.d.
Apoi doresc să relev fără să comentez, (deşi cunosc în detaliu) principiile de funcţionare şi modul cum se ţin gestiunile unei asemenea unităţi, de maniera ca unitatea să fie rentabilă în realitate şi nerentabilă în acte, ceea ce din nou în fabrică nu era posibil aşa ceva şi din nou nu puteam concura cu şanse egale pe piaţă. Apoi, cum crede cineva ca poate fi rentabilă o astfel de unitate dacă îşi dă toate dările corect după fiscalitatea de la noi, şi are în funcţiune tot ceea ce cere legislaţia în materie de dotări etc, când în diferenţa dintre preţul făinii cumpărate şi cel al pâinii vândute, nu încap sub nici o formă toate cheltuielile dar să mai fie şi profit? Şi totuşi brutării se mai deschid, nu se închid…
Desigur, cele relatate, şi altele, nu sunt fenomene caracteristice doar oraşului şi zonei noastre, (aşa explicându-se şi faptul că nu există o referire nominală la vreo localitate) ele fac parte dintr-un fenomen larg cât ţara şi astfel se face că acum când vine Europa peste noi, ne dăm subit seama cu toţii, consumatori şi organe, că peste 80% dintre unităţi nu corespund. Ne speriem că nu corespund legilor europene, dar habar nu avem, şi nu am avut mai ales, că nu au corespuns deloc şi nici o clipă în toţi aceşti ani nici legilor române, aşa puţine şi slabe cum se dovedesc (încă) a fi. Și nu e problema că… chipurile “săracele organe” nu au știut. Au știut, dar au fost “ajutate”… să tacă.
Din raţiuni de spaţiu mă rezum la aceste motive din multele care m-au împiedicat să deschid o brutărie, (dacă se va încerca punerea în legalitate la milimetru a brutăriilor, o vreme o să importăm pâine) deşi resimt şi acum frustrarea că n-am intuit cât de permisive pot fi, când vor, legile noastre. Daca aş fi ştiut, cine ştie, poate mă răzgândeam.
