Venind de la Brașov spre casă, unde fusesem împreună cu tânărul basarabean Dima Sîrghi din Chișinău, fiul meu Alexandru s-a arătat interesat să facem un scurt popas la Micul Trianon din Florești-Prahova, despre care știa că există, dar pe care nu-l văzuse încă. Aflat la mică distanță de DN1, în dreptul orasului Băicoi, am dat-o cotită spre dreapta și am ajuns la…ruinele Palatului Cantacuzino, supranumit Micul Trianon
Acest Palat a fost construit la Florești de boierul Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, pentru nepoata sa, Alice, fata celui de-al treilea fiu al său, Mihail G. Cantacuzino. Palatul a fost realizat de meșteri francezi, într-un stil eclectic francez, dominat de elemente rococo și neoclasice, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, care mai proiectase pentru același boier palatul aflat pe Calea Victoriei nr. 141, cunoscut sub denumirea de Palatul Cantacuzino din București, care adăpostește, în prezent, Muzeul Național „George Enescu”.
Proiectul arhitectului Ion Berindey se inspira din arhitectura palatului Micul Trianon, situat în grădina Palatului Versailles din Franța. Construcția, realizată în stilul “Mavros”, a beneficiat de toate cuceririle tehnicii din epocă, inclusiv betonul armat, șina de cale ferată și granitul, folosite în premieră de Anghel Saligny la podul Regele Carol I de la Cernavodă.
Palatul, cunoscut la început ca „Palatul Domniței“, avea la parter 15 încăperi, din care o mare sală de onoare de 70 mp. Construit din cărămidă și placat pe exterior cu travertin, palatul are la fațada principală o colonadă ce închide o terasă spre care răspund ușile.
Palatul lui George Grigore Cantacuzino imită ca structură Micul Trianon, fiind construit pe 3 nivele inegale (demisol, parter și etaj), dar împrumută o parte din elementele fațadei de la Marele Trianon. Cele zece coloane neoclasice ce ritmează fațada palatului de la Florești sunt grupate în perechi, cu excepția extremelor, ca la Marele Trianon, care are însă șaisprezece coloane.
Pe fațada sudică a Palatului Cantacuzino, între cele două corpuri decroșate, deasupra intrării holului de onoare, la nivelul etajului unu, se află o splendidă sculptură în basorelief, reprezentand doi îngeri care poartă blazonul familiei. Remarcabile, prin desăvârșita lor frumusețe, sunt ancadramentele ferestrelor, sculptate în piatră de Albești, cu motive diferite pentru fiecare dintre cele trei nivele inegale ale palatului. Zidurile exterioare au peste un metru grosime iar fundația palatului și întregul demisol sunt realizate din piatră brută, ceea ce și explică păstrarea aproape intactă a primului nivel.
Pentru finisajele exterioare s-a folosit calcarul alb de Albești, material considerat la acea vreme ca fiind la fel de prețios ca marmura. Pentru a crea o ambianță armonioasă și elegantă, boierul Cantacuzino a plantat arbuști de esență rară în jurul palatului.
În fața palatului a fost amenajată și o piscină, a cărei formă se poate distinge și în zilele noastre.
Palatul – care nu a fost locuit niciodată – avea un sistem de încălzire centrală asemănător cu cel de la Castelul Peleș și mai multe săli de bal destinate oaspeților dornici de distracție.După modelul parcurilor franțuzești, în fața palatului se întindea un mare bazin cu apă, astăzi secat și mai multe terase care coborau în trepte spre lunca Prahovei. Din bazin, apa se scurgea într-un canal cu apă, care traversa tot parcul și poate fi urmărit și astăzi, deși secat, până la vărsarea în Prahova. Peste acest canal cu apă, se trecea peste mai multe podețe, dintre care unul, cel mai mare, se păstrează foarte bine și astăzi. În parc erau înălțate mai multe statui din piatră, ale căror fragmente se mai văd risipite prin iarbă. Tot în incinta parcului, la o mică distanță de palat, se află o altă construcție impunătoare, un imens castel de apă înalt de 30 metri, care seamănă izbitor cu Turnul Chindiei de la Târgoviște, pe care în mod sigur a vrut să îl imite.
În urma primei vizite la palat, Maria Tescanu Rosetti, nora lui George Grigore Cantacuzino și soția lui George Enescu descrie astfel cadrul natural în care a fost construit palatul: “Adevărat paradis terestru, cu atât mai impresionant cu cât nici de pe calea ferată ce traverseaza câmpia între Florești și Băicoi, nici împrejurimile prăfuite ale proprietății, nici drumul desfundat care leagă gara de castel nu lăsau să se întrevadă ceva asemănător. Colorit bogat, armonios împărțit: straturi înflorite, catifeaua de un verde intens a pajistilor netede, carpeni rămuroși, tunși impecabil, tufe pline de flori mirositoare; bazine, fântâni arteziene dupa moda franceză, linia clasică a aleilor lungi, cu pietrișul fin bine netezit, care aminteau grădinile de la Versailles, înviorate de asfințitul soarelui de mijloc de august; pâlcuri de vile luminoase și de pavilioane vesele, împodobite cu capucine și mușcate (fiecare copil dispunea la Florești de locuința sa personală).
Istoria, însă, consemnează și altfel de vizite. După primul război mondial, germanii au ”despuiat” palatul de table de cupru, furând de aici și sobele de teracotă. La rândul lor, după terminarea celui de-al II-lea război mondial, rușii, comuniștii și sătenii au furat tot ceea ce mai era de furat.
Deteriorarea palatului s-a mai datorat și cutremurelor din 1940 și 1977, atunci când coșurile de fum și o parte din zidurile interioare au fost culcate.
După naționalizarea din 1948, palatul și parcul întins pe aproape 160 ha au fost transformate într-o unitate de dresaj canin(!?!), iar din anul 1965 aici apare sanatoriul TBC.
Tristă istorie!
