Judeţul Cluj, invidiat frecvent de o serie de giboni media pentru că ar beneficia, în mod necuvenit, în opinia lor, de tot felul de favoruri, având în vedere faptul că, în prezent, de aici provin foarte mulţi dintre conducătorii unor instituţii centrale, inclusiv primul-ministru, este doar aparent un loc ferit de efectele devastatoare ale dezmăţului economic şi politic petrecut în România după 1990. Spre a nu fi învinuiţi că generalizăm, subliniem câteva domenii în care impactul este mai mult decât îngrijorător. Astfel, din punct de vedere industrial, cea mai mare parte a judeţului Cluj se confruntă cu o situaţie disperată, datorită căreia a sporit considerabil armata de şomeri a tranziţiei. Rod al unei privatizări „cu cântec”, cea mai mare parte a firmelor, altă dată de referinţă nu numai pe plan naţional, ci şi european, a dispărut complet din peisajul economic al judeţului. Nu mă refer doar la arhicunoscutul caz al fabricii Clujana[1], care producea odată încălţăminte căutată în întreaga lume, ci şi la alte branduri ale economiei clujene, dispărute complet ca urmare a privatizărilor orchestrate de emanaţii loviturii de stat din decembrie 1989.
O serie de zone ale judeţului, respectiv Gherla, Dej, Turda, Câmpia Turzii, Aghireş, Iara, dar mai ales Huedin, s-au transformat în zone aproape moarte sub aspect economic, în care funcţionează, în cel mai bun caz, nişte depozite de en-gros-işti sau ateliere de tip manufacturier, cu cel mult 5-6 angajaţi. Sub aspect agricol, nu numai că se constată distrugerea şeptelului judeţului, în prezent existând mai puţin de 15 % din efectivele din urmă cu 25 de ani din toate rasele de animale. Lucrul cel mai grav, în opinia mea, îl constituie, însă, faptul că, în urma neglijării aproape complete a terenurilor agricole, se constată, în numeroase zone ale judeţului, un grad de-a dreptul îngrijorător al eroziunii solului, lucru datorat, potrivit unor specialişti, şi modului sălbatic de distrugere a fondului forestier. A fost distrusă, to în această nefastă perioadă, aproape complet, şi ramura piscicolă, ajungându-se astfel la situaţia penibilă ca, în loc să mâncăm peşte crescut pe plan local, la preţuri rezonabile, să fim nevoiţi să importăm peşte oceanic sau din alte zone, inclusiv din Ungaria[2].
În urmă cu câteva decenii, scaunele produse la fabrica din Bucea erau solicitate în cantităţi mari la export, inclusiv în ţări ca S.U.A., Franţa, Anglia, Germania, Italia etc. Astăzi, şi această fabrică este închisă, aruncând pe drumuri 1.000 – 1.200 de oameni.
Din carierele de piatră de la Poieni şi Bologa s-a folosit piatră inclusiv pentru mari construcţii civile şi industriale, culturale sau sportive din multe ţări europene, inclusiv stadioanele şi complexele sportive olimpice din Germania. Şi de aici, noii patroni au aruncat pe drumuri câteva mii de foşti angajaţi, la fel ca şi de la fosta fabrică de prelucrarea lemnului tot din Poieni.
Au dispărut în ticălosul proces de demolare a economiei naţionale iniţiat, coordonat şi patronat de guvernele post-decembriste, şi unităţile economice care au funcţionat la Călăţele, Beliş, Iara, Valea Ierii etc. În locul unor unităţi cu zeci şi sute de angajaţi au apărut cel mult boutique-uri sau ateliere cu maxim 10 angajaţi.
Dacă se analizează în mod obiectiv situaţia şi sub aspectul investiţiilor autohtone sau străine făcute în acest perimetru, se poate constata o situaţie de-a dreptul şocantă. Cu excepţia zonelor Cluj-Napoca, Dej, Gherla, Turda şi Câmpia Turzii, valoarea investiţiilor făcute este neglijabilă.
În ceea ce priveşte zona Huedinului şi mai ales zona de munte, care au avut cel mai mult de suferit din acest punct de vedere, astfel de investiţii lipsesc aproape în totalitate, invocându-se, între posibilele cauze ale acestei stări de lucruri în primul rând lipsa infrastructurii, dar şi a resurselor energetice şi de asigurare a gazului metan[3].
Să mai amintim că tot în această zonă constatăm, şi la început de mileniu III, existenţa unor zone cu numeroase gospodării neelectrificate[4], ca să nu mai vorbim de absenţa celorlalte facilităţi moderne[5] care să o facă atractivă pentru eventualii interesaţi în investirea de fonduri pentru realizarea de obiective socio-economice sau de altă natură.
Deşi zona Huedin şi zona de munte dispun de un potenţial material şi uman important şi de calitate, ca urmare a celor deja arătate, se menţine situaţia evocată, sporind şi mai mult disperarea şi sărăcia locuitorilor de aici. Au de suferit în egală măsură unităţile de învăţământ, cele medicale, nici ele favorizate în ultimii 20 de ani. În urmă cu 6-7 ani, la şcoala din Negreni, de exemplu, în multe clase, mai era folosit mobilier de uz şcolar ce data din 1947[6]. Elevii din această zonă, spre deosebire de alţii, mai ales de cei din zonele urbane, sunt privaţi de laboratoare de toate felurile, iar unii dintre ei au văzut computerul doar la televizor.
Aproape toată zona Huedinului şi zona de munte la care m-am referit, beneficiază de un uriaş potenţial turistic, dar care, în marea sa majoritate este nevalorificat. Locuitorii din acest spaţiu, în marea lor majoritate, cresc animale. Datorită lipsei unor politici sau strategii coerente în acest domeniu, ei sunt în imposibilitatea de a-şi valorifica eficient roadele muncii, fie datorită lipsei posibilităţii de desfacere, fie datorită preţurilor ridicole de achiziţie sau întârzierilor inadmisibile a efectuării plăţilor de către cei care cumpără eventual laptele sau alte produse agro-alimentare.
Din păcate, în cei 20 de ani ce au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, această zonă nu a beneficiat decât în măsură extrem de mică nici de fondurile europene, care să-i permită recuperarea unora dintre neajunsurile şi rămânerile în urmă semnalate. Nu este, deci, de mirare că astăzi întâlneşti în foarte multe dintre localităţile acestui spaţiu sute de cetăţeni ajunşi în situaţia de a nu-şi mai putea cumpăra nici măcar o pâine zilnic, ca să nu mai vorbim de faptul că, prin modul deficitar de organizare a activităţii în alte domenii, sunt nevoiţi să străbată distanţe lungi pentru a accede la farmacii, spitale sau alte instituţii care să îi ajute şi să le îmbunătăţească viaţa.
Nu ştim cine şi din ce raţiuni a făcut, se pare, un pariu diabolic împotriva locuitorilor din această zonă pentru a-i menţine la un nivel de dezvoltare şi dotare asemănător celui de pe la începutul secolului XX.
În perioada în care am deţinut mandatul de parlamentar de Cluj, am acţionat pentru a schimba în bine situaţia de aici, încercând atragerea de fonduri suplimentare pentru proiecte investiţionale în acest domeniu[7]. Am adus[8] şi distribuit pentru unităţile şcolare şi de cultură mobilier, aparatură electronică, birotică, medicamente şi materiale sanitare etc. Din păcate, nu s-a înţeles că este nevoie de continuarea unor astfel de demersuri pentru a nu mai determina pe locuitorii acestor locuri să recurgă la sintagma: „Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă” pentru a-şi defini starea socială jalnică la care au fost condamnaţi după 1989.
[1] În perioada 2000-2004, câţiva „băieţi şmecheri” din partidul pe atunci la guvernare, au iiţiat un proiect de redeschidere a Fabricii Clujeana, sub egida Consiliului judeţean. Din păcate, ca în atâtea alte cazuri, s-a avut în vedere doar posibilitatea înstrănării, „pe şest”, a unei părţi importante din activele acestei firme, în folosul exclusiv al oamenilor de casă ai respectivului regim. Actualmente, spaţii şi dotări importante ce au aparţinut firmei au încăput pe mâna acestor afacerişti veroşi, care se pot lăuda cu o unică performanţă: au îngropat, definitiv, se pare, una din cele mai cunoscute fabrici de profil din Sud-Estul Europei.
[2] Potrivit unor specialişti, înainte de 1989, piscicultura clujeană acoperea integral nevoile de peşte ale judeţului, ale multor altor judeţe din Ardeal şi contribuia, în mică măsură, şi la exportul României în acest domeniu.
[3] Au existat tentative, datorate şi demersurilor mele personale în această direcţie, de extindere a alimentării cu gaz metan pe traseul Cluj-Aghireş-Huedin. Proiectul ar fi fost benefic nu doar sub aspectul ridicării nivelului de confort şi de trai al locuitorilor din localităţile de destinaţiei şi prin care ar fi trecut conducta, ci şi pentru atragerea de investiţii în zonă. Eventualii investitori interesaţi, atât români cât şi străini, au renunţat invocând lipsa alimentării cu gaz metan. De mulţi ani nimeni, nici de la putere, nici din opoziţie, nu mai are în vedere soluţionarea în vreun fel a acestei situaţii. Proiectul, deşi benefic, din foarte multe puncte de vedere, pare să fi rămas cel mult doar în stadiu de eventual slogan (A se citi „praf în ochi”) pentru campaniile electorale.
[4] În judeţul Cluj există şi în prezent peste 1000 de gospodării neelectrificate. Puţinele resurse care au existat în această direcţie au fost rezervate electrificării zonelor în care, după 1990, au apărut ca ciupercile vilele şi casele de vacanţă ale poliţiştilor, judecătorilor, diverşilor politicieni şi trepăduşi politici, dar şi ale unor milionari şi miliardari post decembrişti. Ca deputat, am reuşit să obţin fonduri pentru electrificarea cătunului Roşia, comuna Sânmartin, dar şi pentru rezolvarea aprovizionării cu curent electric a unei colonii de ţigani din zona Dej.
[5] În primii doi ani de mandat ca deputat, m-am zbătut să sprijin populaţia din ma multe localităţi de munte unde, de exempu, nu putea fi recepţionat programul 2 al TVR.
[6] Am făcut numeroase donaţii de mobilier şcolar pentru mai multe şcoli din zonă: Negeni, Ciucea, Poieni, Răchiţele, Măguri Răcătău, Săcuieu, Aghireş, Mănăstireni, dar şi în multe alte localităţi ale judeţului. Totodată, am distribuit, pe perioada mandatului de deputat şi ulterior, 236 de calculatoare, cu preponderenţă şcolilor, dar şi unor instituţii de cultură, medicamente, mobilier şi aparatură medicală în Cluj-Napoca, Dej, Huedin, Ciucea etc.
[7] Din păcate, nu pot evidenţia succese notabile în acest sens. Doar am reuşit să contribui, prin suplimentarea fondurilor necesare, la finalizarea construirii şcolii din oraşul Huedin, investiţie începută cu mulţi ani în urmă, care risca să fie distrusă prin sustraerile şi furturile sistematice ale unor infractori din zonă. Din fericire, până la urmă construcţia a fost finalizată.
[8] Prin intermediul Asociaţiei SEDCENT, pe care am înfiinţat-o în acest sens. Am stabilit în timp contacte cu fundaţii, asociaţii şi ligi din străinătate, cu ajutorul cărora, în doar 3 ani de zile, am am adus şi distribuit în judeţul Cluj ajutoare umanitare în valoare de peste 11,5 miliarde lei vechi.
