Am văzut de curând un film american, care este povestea adevărată, cutremurătoare, a unui celebru şi talentat compozitor, muzicianul polonez Vladislav Şpilman – de origine evreu, care a avut de suferit persecuţiile şi ororile regimului nazist. Filmul “Pianistul” făcut de celebrul regizor polonez Roman Polanski, care a luat Oscarul (pentru cel mai bun actor într-un rol principal – Adrien Brody), este zguduitoarea poveste a unui tânăr şi talentat evreu polonez, care a trebuit să trăiască în condiţii inumane şi tragice în perioada 1939-1944. Şpilman a avut norocul să supravieţuiască, fugind şi ascunzându-se cu frica-n sân ca să nu fie prins şi executat de trupele naziste. Urmărind acest film, am tras o paralelă între nazism şi comunism, comparând asemănarea dintre povestea acestui muzician şi a tatălui meu, magistratul român Radu Opran, care a suferit aceleaşi orori dar în cu totul altă vreme, cea a comunismului românesc.
Extremele asemănări între nazism şi comunist: începutul confuziei totale a evreilor în perioada dominaţiei naziste din Polonia dintre anii 1939-1942, ei neimaginându-şi ce îi aşteaptă în viitor; aceiaşi stare de spirit, de confuzie a intelectualităţii burgheze din România între 1944-1947. După abdicarea forţată a regelui Mihai I (1947), cel care a întors armele împotriva naziştilor, se instaurează o perioadă de distrugere a burgheziei române. Tata spunea cu tristeţe atunci: “Acum vine sfârşitul! Ultima noastră speranţă s-a dus, o dată cu expulzarea casei regale.”
A doua asemănare: sărăcirea şi îngrădirea evreimii poloneze în timpului nazismului prin scoaterea din casele lor înstărite şi mutarea lor în case salubre şi sărăcăcioase; cartierele evreieşti au fost separate de populaţia poloneză, printr-un zid lung şi înalt construit de nazişti; înfiinţarea unui târg de vechituri unde evreii îşi vindeau lucrurile din casă – obiecte de valoare – date pe preţuri derizorii şi cumpărate de nazişti, îmbogăţiţi peste noapte; înlăturarea acestora din carierele lor intelectuale, artistice etc. şi umilirea lor prin primirea oricărei munci, sub limitele lor profesionale (în filmul “Pianistul”, Şpilman este obligat să cânte la pian, într-un bar unde nu-l ascultau clienţii, fiind preocupaţi de multe alte griji). Aceiaşi metodă de sărăcie şi îngrădire a intelectualităţii burgheze române a comunismului. Exemplul din familia mea: mutarea noastră de pe strada Vasile Lascău nr. 8 (un frumos şi luxos apartament, cumpărat de tatăl meu) într-un aparament mai mic şi neîntreţinut. De asemenea evacuarea bunicului meu, decanul baroului de avocaţi, Ionel Bătrânu, dintr-o casă (12 camere şi 2 curţi mari), situată în Călăraşi, şi deportarea familiei lui în munţi, aproape de Râmnicu-Vâlcea. Zidul făcut de comuniştii din Germania de Est (aflată sub ocupaţia U.R.S.S.) după terminarea celui de-al doilea război mondial este o altă asemănare. Apoi înfiinţarea talciocului de la marginea Bucureştiului, unde intelectualitatea burgheză îşi vindea lucrurile casnice pentru a supravieţui vremurilor grele ale comunismului. Tatăl meu a fost nevoit apoi a lucra în slujbe ca muncitor necalificat (la şantierele din Moldova D.G.S.M.) sau revizor contabil.
Apoi, după acest început “promiţător” în familia noastră, după instaurarea comuniştilor aduşi din U.R.S.S. şi plasaţi în posturi de conducere (ex. Ministrul de Interne – Văsinky etc) se aplică în România aceiaşi metodă de exterminare în mase a intelectualităţii burgheze la fel ca a evreimii din perioada nazistă, fără nici o deosebire. Pianistul Şpilman a avut norocul să fie scos din rândurile evreilor ce erau trimişi în lagăre de exterminare, supravieţuind astfel nazismului şi având posibilitatea să povestească prin ce a trecut.
Acelaşi noroc l-a avut şi tatăl meu, fiind anunţat telefonic de aprodul lui, Pintilie, să părăsească casa urgent fiind în pericol de moarte. Aprodul dusese cele 10 mandate de arestare la semnare la Palatul de Justiţie şi printre ele văzuse şi numele tatălui meu. Trupele securisto-comuniste sosiseră în apartamentul nostru, la o oră şi jumătate, după plecarea precipitată a tatei.
Ce urmase după această primă şi lungă noapte de percheziţie a securităţii este imposibil să descriu în câteva cuvinte. Aceasta este poveste tragică şi adevărată a tatălui meu, scăpând ca prin minune de punerea lui în lagărul de muncă forţată “Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde au murit cei mai patrioţi şi devotaţi intelectuali români în perioada cea mai neagră a comunismului. Începerea exterminării în mase a intelectualităţii burgheze, aruncându-i prin inchisori, domicilii forţate sau lagăre de muncă, a durat mai bine de 20 de ani. Cum am trăit şi supravieţuit acelor vremuri teribile numai Dumnezeu ştie. Acest muzician necunoscut mie – Vladislav Şpilman – m-a ajutat să-mi reamintesc negrele momente din timpul permanentei fugi a tatălui meu din faţa securităţii comuniste dintre anii 1947-1955.
