Cu siguranţă că este imposibil să ajungi la Paris fără a vizita, măcar exterior, Grădina Tuileries şi Palatul Luvru, dispuse la capătul estic al „axei istorice” a Parisului, ce porneşte de la Arcul de Triumf, se continuă cu bulevardul Champs-Elysees şi ajunge în Piaţa Concorde în locul de amplasare a Obeliscului Egiptean. Chiar dacă timpul este scurt sau programul turistic se prezintă încărcat, o traversare rapidă a parcului Tuileries se va impune de la sine, iar o privire fugară a statuilor dispuse în exteriorul aripilor castelului îţi va evoca într-o clipă istoria zbuciumată, dar fascinantă a Franţei. De aceea, pot spune că este imposibil să ai o impresie autentică asupra Parisului fără a vizita vestigiile celor care au adus glorie Franţei în timpul evului mediu şi au pregătit evoluţia ulterioară din timpurile moderne şi contemporane. La cine mă refer? Bineînţeles, la regii Franţei şi la dinastia Bourbonilor, fără de care niciodată nu am fi avut aceste lucrări arhitectonice fascinante din inima Parisului şi fără de care statul francez nu ar fi putut să apară vreodată aşa cum îl ştim din cărţile de istorie.
Dacă până la vizitarea Parisului am fost un republican convins, având mereu în faţă idealul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, dacă acest spirit m-a însoţit de-a lungul vizitării „axei istorice”, imediat după ce am păşit în Grădina Tuileries am avut percepţia unei epoci în care aristocraţia era un factor de progres pentru societatea franceză. De fapt, acest parc minunat întins pe o suprafaţă de 25 de hectare exprimă cel mai bine simetria, perspectiva şi ordinea grădinilor franceze în stil renascentist, oferind confort şi bucurie indiferent de anotimp. Privind din dreptul terasei dinspre Sena acest ansamblu de copaci şi grădini, am retrăit, preţ de mai multe clipe, perioada de aur a regalităţii din timpul regelui „soare”, adică a lui Ludovic al XIV-lea.
Deodată, tot republicanismul meu a dispărut pentru a face loc viziunii strălucitoare a unei perioade de maximă înflorire a Franţei, când frumuseţea şi rafinamentul acestei ţări unice ajunsese să fie cunoscut până la marginile lumii. Fără să vreau, am avut sentimentul pierderii iremediabile a unor valori impresionante descoperite cu puţin timp înainte de apusul brutal al regalităţii. Nu aş putea preciza foarte exact ce anume m-a determinat să îmi schimb perspectiva, dar cred că „secretul” se afla în armonia pe care am putut să o discern prin farmecul inconfundabil al acestui parc vorbind mai bine decât o mie de cuvinte despre strălucirea acelor vremuri.
Mergând de-a lungul aleii principale, privind fântânile arteziene cu motive neoclasice, observând copacii „tunşi” la aceeaşi înălţime şi admirând varietatea vegetaţiei din interiorul grădinii, mi-am dat seama cât de nedreaptă a fost acea revoluţie care a distrus din temelii o epocă glorioasă pentru a face loc unei perioade lungi de distrugere şi de continuă tranziţie, care poate nu s-a încheiat pe deplin nici în prezent. Se pare că istoria nu admite astfel de discontinuităţi fără a încărca „nota de plată” a generaţiilor următoare, fiindcă deşi revoluţia a eliberat energiile mulţimii, anarhia şi convulsia oarbă rezultată nu a condus la un efort constructiv decât după ce noua ordine s-a înfiripat la capătul multor experimente sociale mai mult sau mai puţin fericite.
În principiu, Grădina Tuileries se compune din mai multe sectoare dispuse simetric la dreapta şi la stânga aleii principale, care începe din dreptul Pieţei Concorde şi se încheie în Piaţa Caruselului, chiar în faţa Palatului Luvru, mai precis în locul în care odinioară a existat Palatul Tuileries. Practic, imediat după intrarea dinspre „axa istorică” se poate admira o imensă fântână arteziană, după care se pot observa la dreapta şi la stânga sectoare rectangulare cu vegetaţie felurită compusă din arbuşti sau plante armonios dispuse în interiorul acestora. Există o varietate încântătoare în maniera de dispunere, precum şi în prezenţa diferitelor specii de plante, fapt care conferă farmec şi savoare, ca o mărturie a stilului şi rafinamentului francez. Iar la capătul dinspre Palatul Luvru se poate admira un bazin de apă octogonal, care încadrează simetric toate aceste sectoare de grădină, oferind o perspectivă unică atunci când priveşti de-a lungul aleii principale.
Numele de „Tuileries” a fost preluat de la destinaţia iniţială a locului în care a fost amplasată ulterior grădina, mai precis aceea de a găzdui o „fabrică” medievală pentru producerea ţiglelor din lut ars folosite la acoperişurile clădirilor din Paris, „tuile” însemnând „ţiglă”. Fiind chiar pe malul Senei, lutul de culoare roşiatică folosit pentru manufacturarea acestor elemente de construcţie era prezent din abundenţă, fapt care explică denumirea în limba latină de „rubras” – teren roşiatic, din care a derivat în franceză cuvântul Luvru printr-o transformare fonetică ingenioasă. Nu sunt lingvist de profesie, dar cel puţin aceasta este opinia specialiştilor, deşi pentru Luvru, adică Louvre, aş fi propus o variantă mai directă pornind de la destinaţia militară iniţială a amplasamentului în care se află în momentul de faţă palatul.
Acest parc a devenit renumit în urma evenimentelor din fatidica zi de 10 August 1792, când a fost luat cu asalt Palatul Tuileries de către mulţimi de oameni nemulţumiţi, instigaţi de către iacobini cu scopul de a detrona pe rege. Locul a mai fost marcat şi de masacrarea gărzilor elveţiene ce asigurau paza palatului, care au avut nefericita iniţiativă de a trage în manifestanţi, provocând moartea multor zeci sau chiar sute dintre aceştia. Parcurgând la pas toată această grădină, am căutat să identific acel moment trist, când ultimul Bourbon a fost condus la eşafodul înălţat în Piaţa Concorde. Deşi nu am avut o părere neapărat bună despre acest rege şovăielnic, totuşi tragismul situaţiei m-a urmărit de-a lungul tuturor aleilor, având uneori senzaţia că zăresc scene sângeroase şi pline de dramatism din acea perioadă.
De fapt, Parisul poartă cicatricele acelor vremuri dureroase, când revoluţia a luat locul evoluţiei, iar experimentul hazardat s-a impus în locul măsurilor raţionale de redresare a naţiunii. Chiar dacă prin urbanizarea extensivă din timpul Celui de-al Doilea Imperiu, vestigiile timpurilor medievale au fost în mare măsură distruse, Grădina Tuileries şi Palatul Luvru ne vorbesc în continuare despre barbaria schimbării iraţionale şi despre furia oarbă a gloatelor aţâţate de fanatici, anarhişti şi oameni dornici de răzbunare. Ce poate ieşi bun din aşa ceva? Realizând toate aceste aspecte, am simţit o nostalgie profundă şi o compasiune greu de exprimat în cuvinte pentru sutele de mii de oameni ucişi în evenimentele tulburi ale Primei Republici.
Păşind mai departe spre ieşirea dinspre palatul Luvru, am fost întâmpinat de Arcul de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, mult mai mic decât cel din Piaţa Etoile, care comemorează victoriile „Marii Armate” împotriva coaliţiei puterilor europene, în mod deosebit fiind amintită victoria de la Austerlitz asupra trupelor imperiului habsburgic. Am citit cu atenţie cuvintele scrise de o parte şi de alta a monumentului, regăsind frazeologia bombastică din timpul Primului Imperiu. Nu sunt un admirator al lui Napoleon Bonaparte, iar plasarea acestui arc de triumf în interiorul complexului creat de regii Franţei mi-a apărut ca o intruziune istorică neavenită a unui „om din popor” ajuns împărat printr-un complicat şir de evenimente. Cu toate acestea, monumentul este bine încadrat pe „axa istorică”, fiind aliniat cu marele Arc de Triumf dispus la câţiva kilometri în „amonte” faţă de acesta.
De la Piaţa Caruselului am putut admira direct Palatul Luvru dintr-o raţiunea foarte simplă şi anume aceea că Palatul Tuileries nu mai există în clipa de faţă. Cum se poate aşa ceva? Mă aşteptam să găsesc o inscripţie monumentală în amintirea acelui faimos palat construit la ordinul Caterinei de Medici, însă nimic de felul acesta nu am putut identifica prin preajmă. În afară de micul Arc de Triumf al lui Napoleon Bonaparte, nimic nu mai încadrează această piaţă, care pare cu totul inoportună în faţa marelui palat Luvru. De aceea, „am răscolit” Internet-ul şi cărţile de istorie pentru a afla ce s-a întâmplat palatului luat cu asalt de gloatele Parisului, urlând cuvinte pline de ură împotriva regelui Ludovic al XVI-lea.
Ceea ce am putut afla m-a întristat profund, fiindcă acest palat, care a fost ultima reşedinţă a regalităţii, precum şi locul în care s-au înscăunat „împăraţii din popor” în genul lui Napoleon Bonaparte şi a lui Napoleon al III-lea, a fost distrus în timpul evenimentelor Comunei din Paris. Mai precis, pe data de 23 mai 1871, în timpul reprimării revoltei din Paris, în mod deliberat mai mulţi comunarzi au incendiat palatul, acesta neputând să fie stins nici după mai multe zile de luptă a numeroaselor brigăzi de pompieri din Paris cu flăcări imposibil de oprit. Din fericire, palatul Luvru a scăpat ca prin minune de acest gest absurd şi plin de ură al comunarzilor, care din raţiuni de răzbunare s-au decis să radă de pe faţa pământului vestigiile nepreţuite ale Parisului.
Cugetând la gestul lor, nu am putut să nu regăsesc peste timp ura „revoluţiilor culturale” din Rusia, din China sau din estul Europei conduse cu un elan satanic de către urmaşii lor din timpul regimurilor comuniste. Dispreţul faţă de trecut, lipsa de respect pentru valoare şi frumos, au fost elementele definitorii ale comunarzilor din toate veacurile, mărturia distrugerii anarhice însoţindu-i mereu. Nu mă pot opri să nu mă gândesc şi la demolările lipsite de raţiune ale centrului istoric al Bucureştiului, precum şi la construirea de monstruozităţi arhitectonice, care poartă pecetea urii comunarde, ce a ras de pe faţă pământului Palatul Tuileries. Având aceste impresii, am păşit cu tristeţe peste locul care nu mai aduce aminte cu nimic despre acel palat, pentru a putea admira în schimb Palatul Luvru şi aripile care îl legau odinioară de fostul Palat Tuileries.
Palatul Luvru a fost iniţial o fortăreaţă de apărare a cetăţii Parisului, fiind construit după un plan similar cu cel al castelulului de la Vincennes şi cu al altor castele de pe Valea Loarei, adică urmând o structură rectangulară, cu turnuri rotunde dispuse la colţuri şi cu un turn înalt în interior, poziţionat central, numit „donjon”. Luvru a fost iniţial una dintre numeroasele reşedinţele ale regilor Franţei, pentru ca din anul 1546, adică din perioada Renaşterii, să înceapă să fie modificat şi adaptat ca palat de locuit, confortul şi estetica luând locul funcţiei de apărare. Însă ideea „marelui proiect” de îndepărtare completă a rămăşiţelor fortăreţei medievale şi de unire a palatelor Luvru şi Tuileries a avut-o Henric al IV-lea, care a iniţiat multiple modificări începând cu anul 1589, lucrări ce au fost continuate pe o perioadă ce s-a întins pe o durată de mai multe sute de ani.
Studiind istoria construirii Palatului Luvru, am înţeles că un astfel de complex nu se putea realiza peste noapte, ci au fost necesare mai multe generaţii de arhitecţi şi de suverani, care au urmat principii estetice similare. Acest lucru se poate urmări şi în Viena, precum şi în alte capitale europene, fiind cu totul de neînţeles dorinţa şi susţinerea „regilor din popor”, care au dorit să apară peste noapte „castele din poveşti” cu turnuri înalte, crescute grotesc peste ziduri ridicate la repezeală de ingineri constructori cu pretenţii de arhitecţi. A construi cu stil presupune timp, efort şi dedicare, fiind rezultatul transmiterii de la o generaţie la alta a experienţei acumulate prin observaţie, fineţe în execuţie şi experiment atent dirijat pentru a nu strica niciodată perspectiva de ansamblu. Arhitectura autentică este o artă ce presupune o relaţie maestru-discipol şi nu doar o absolvire grăbită a unei facultăţi de profil. De aceea, mă întreb pe bună dreptate: Unde sunt elitele de altădată? Unde sunt maeştrii şi şcolile de artă arhitecturală, care au zămislit Micul Paris şi centrele istorice ale oraşelor României? De ce nu mai avem astfel de oameni în generaţia actuală?
În faţa Palatului Luvru este amplasată o mare piramidă în stil post-modernist realizată din plăci de sticlă, prinse cu arce de oţel, construită după planurile unui renumit arhitect de origine chineză. Deşi controversată la început această iniţiativă, ulterior ea s-a dovedit a fi benefică în fluidizarea traficului de vizitatori, folosindu-se conceptul de „atrium” subteran, preluat din arhitectura de construcţie a caselor nobiliare din vremea imperiului roman. Intrând în această piramidă, am avut brusc senzaţia că mă aflu într-un mare terminal de aeroport foarte ingenios gândit pentru a permite accesul simultan spre mai multe direcţii prin intermediul multiplelor scări rulante ce urcau sau coborau spre sau dinspre nenumăratele încăperi ale palatului.
Asocierea dintre aspectul piramidal post-modernist şi arhitectura medievală a palatului este interesantă, alinierea realizându-se de-a lungul cunoscutei „axe istorice”, care în principiu trece prin mijlocul piramidei şi deopotrivă prin mijlocul palatului, oferind simetrie, ordine şi perspectivă, la fel ca în Grădina Tuileries. În plus, motivul „piramidei” completează interesant cel al „obeliscului” din Piaţa Concorde, încadrând într-o manieră „egipteană” Grădina Tuileries, cu o referinţă simbolică spre Valea Regilor, o comemorare tipologică a perioadei de glorie a unei civilizaţii ajunse la apogeu.
De fapt, Palatul Luvru are la bază o construcţie rectangulară, urmărind preferinţa pentru simetrie din arta renascentistă târzie, la mijloc fiind dispusă o fântână rotundă ce oferă o perspectivă interesantă atunci când priveşti spre oricare dintre laturile clădirii. Partea interioară delimitată de această construcţie poartă numele de „Curtea Careului”, în exterior fiind prelungită către apus prin două aripi de clădire ce se întindeau până la fostul Palat Tuileries. Pe aceste structuri sunt dispuse spre interior la nivelul acoperişului statui în mărime naturală reprezentând numeroase personalităţi din istoria medievală şi modernă a Franţei, această lucrare fiind realizată în timpul lui Napoleon al III-lea în stilul neobaroc. Dar cel mai interesant este muzeul adăpostit de către Palatul Luvru, impresionant prin nesfârşitele colecţii de artă expuse publicului larg. A vizita doar o secţiune a acestui muzeu necesită mult timp şi efort, fapt pentru care nu voi intra în relatări suplimentare pe această temă, rămânând deschisă invitaţia de a veni şi de a vedea nepreţuitele obiecte de artă colecţionate de către regii Franţei.
Ajuns la capătul dinspre răsărit al palatului, mai precis dinspre Pont Neuf, am păşit melancolic spre ieşirea din acest palat fascinant pentru a admira preţ de mai multe minute aripa exterioară dinspre Sena şi pentru a cugeta asupra evenimentelor sinuoase, aberante şi crude ce au marcat sfârşitul domniei regilor Franţei. Am intrat în Grădina Tuileries ca un republican convins, am avansat impresionat de splendoarea locului pe aleile acestui parc simţind ceva din gloria regalităţii. M-am cutremurat în faţa locului unde a fost distrus Palatul Tuileries, am retrăit agonia aristocraţiei ucise de furia oarbă a maselor şi tristeţea frumoasei regine Maria Antoaneta, ce a avut neşansa istorică de a trăi în acele veacuri.
Mai departe, am parcurs rutele de acces către Palatul Luvru şi am admirat motivele medievale şi romantice ale acestui complex arhitectural unic, pentru ca la plecare să înţeleg că niciodată revoltele populare nu au adus ceva bun atunci când acest lucru a însemnat distrugerea ordinii anterioare şi revenirea barbariei la putere sub forma „împăraţilor proletari”. Să fii devenit regalist în urma acestei introspecţii, imposibil de trăit doar prin lecturarea cărţilor de istorie? Nu aş putea spune cu precizie acest lucru, dar cu siguranţă ceva din sufletul meu a rămas pentru totdeauna ataşat de aceste „relicve” ale unei glorii apuse pentru totdeauna şi ale unui timp când ordinea, simetria şi perspectiva constituiau pecetea inconfundabilă a Renaşterii, un lucru radical opus mâniei oarbe a maselor aţâţate de instigatori lipsiţi de orice fel de scrupul, dar mai ales de omenie.
