Privesc de pe fereastră panorama unică a Parisului. Mulţimea clădirilor de epocă te asaltează la fiecare colţ de stradă şi oriunde mergi ai impresia prezenţei mai multor veacuri în acelaşi spaţiu fizic. Este ca şi cum ai fi transportat cumva în vremea romantismului târziu şi a epocii “imperiale”, când prezenţa politică şi culturală a Franţei domina întreaga Europă. Această nostalgie a unui trecut impresionant şi-a lăsat amprenta asupra arhitecturii clădirilor şi a planurilor urbanistice care au modelat vechea cetate a Parisului într-o metropolă modernă, devenită etalon pentru multe alte oraşe ale lumii. Şi tocmai de aceea, o călătorie în Paris reprezintă de fiecare dată ocazia de a observa detalii noi ale acestui “muzeu viu”, constituit din partea sa istorică, însă la fel de vie de parcă ar fi fost construită recent.
În ceea ce mă priveşte, am fost dintotdeauna un admirator al istoriei Franţei, al acestui spaţiu de sinteză a culturilor celtice, romane şi germanice. Este cu totul tulburător fenomenul unirii acestor popoare atât de diferite, ba chiar ostile, în generarea specificului francez, care a preluat creativ tendinţele lor valoroase generând o cultură unică mai târziu. Şi de aceea, cred că într-un fel sau altul în acest spaţiu de cultură şi civilizaţie a existat şansa deosebită de îmbinare a dârzeniei celtice, cu ordinea romană şi cu spiritul de libertate specific triburilor germanice, lucru care peste veacuri a dat rod în definirea conceptelor de democraţie şi de drepturi ale omului.
Revenind la aspectul exterior al Parisului, pe de o parte privind arhitectura clădirilor, vei observa prezenţa numeroaselor “relicve” de inspiraţie medievală, devenite repere unice pentru Paris în genul catedralelor Notre-Dame şi Sacre-Coeur, precum şi a nenumăratelor bazilici amintind de profunzimea evlaviei catolice a francezilor în acele timpuri. Însă în mod surprinzător, în majoritatea locurilor publice şi în intersecţiile marilor bulevarde vei fi întâmpinat de numeroase monumente comemorând perioada republicană şi ecourile Marii Revoluţii, ce a schimbat decisiv cursul istoriei întregii lumi.
Îmi aduc aminte de perioada adolescenţei, când obişnuiam să citesc zi şi noapte cărţi sau documente despre această Revoluţie surprinzătoare şi unică. Rostirea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cea mai de seamă recunoaştere a valorii umane din toate timpurile, s-a “impregnat” pentru totdeauna în atmosfera Parisului, chiar dacă acest lucru se descoperă doar celor care au avut curiozitatea să studieze ceva din istoria modernă a Franţei. De fapt, aş putea spune că fiecare perioadă istorică şi-a pus amprenta ei specifică, asemenea depunerii strat peste strat a diferitelor epoci, vizibile când explorezi un sit arheologic. Secţiunea medievală, gloria regalităţii, urmată de Revoluţie şi perioada napoleoniană, se amestecă şi se disting într-o manieră fermecătoare. La acestea se adaugă perioada “imperială” a lui Napoleon al III-lea, epoca interbelică, pentru ca în final să apară figura inconfundabilă a arhitectului erei postbelice, adică a generalului Charles de Gaulle.
Tocmai de aceea, recomand familiarizarea, chiar şi sumară, cu aceste perioade din istoria Franţei înainte de a vizita Parisul, fiindcă atmosfera locurilor publice, a parcurilor, monumentelor şi a muzeelor de tot felul poate fi percepută numai dacă vei avea acea capacitate de a rezona la impresiile felurite ce s-au adăugat în timp asupra acestora. Iar această înzestrare se dobândeşte doar atunci când nu te mărgineşti să bifezi vizitarea diferitelor obiective turistice marcate pe hărţile puse cu generozitate la dispoziţie la aeroport sau la hotel, ci numai atunci când vei avea noţiunile de bază, aş spune alfabetul, înţelegerii fenomenului de sinteză ce s-a produs în această inimă a Franţei, izvor de inspiraţie pentru atât de multe generaţii de artişti şi de oameni care au promovat adevărata cultură în toate epocile recente.
În cazul meu, primul contact direct cu marea metropolă s-a realizat prin intermediul unei plimbări „kilometrice”, având curiozitatea de a gusta atmosfera încărcată de vreme a marilor bulevarde şi a parcurilor publice, despre care se vorbea în cadrul lecţiilor de limba franceză, pe care o profesoară cu un mare talent mi le-a întipărit pentru totdeauna în memorie. Prin urmare, am pornit la pas din Place de la Clichy către Arcul de Triumf privind uimit arhitectura de epocă ce îmi trezea mereu amintirea centrului mutilat al Bucureştiului.
Abia acum înţelegeam de ce capitala României fusese numită „Micul Paris”, un nume având o conotaţie tragică după dezastrul comunist care a bântuit ţara noastră timp de peste patruzeci de ani. Contemplând armonia urbanistică a Parisului retrăiam primele impresii cu privire la Bucureşti, când eram profund impresionat de nenumăratele ghirlande şi ornamente dispuse pe clădiri pline de istorie, având un farmec cu totul aparte. Venind din Braşov, unde în afară de centrul istoric construit de către saşi în evul mediu, mai totul poartă pecetea blocurilor comuniste, intrarea în contact cu stilul urbanistic francez m-a marcat profund atunci când am păşit în Bucureşti.
Însă de data aceasta, în chiar inima Parisului, acel sentiment devenea copleşitor şi evocator de trăiri deosebit de profunde. Practic, regăseam identitatea Bucureştiului, oraş în care locuiesc de peste douăzeci şi ani, dar căruia nu reuşeam în nici un fel să îi disting chipul dincolo de mutilarea cu blocuri diforme şi abandonul în mizerie a clădirilor şi bulevardelor sale croite în perioada de renaştere a României. De fapt, cred că pentru un român, aceasta este experienţa cea mai profundă pe care o poate avea în Paris, precum şi în Franţa, de a descoperi identitatea pierdută a capitalei şi a unei ţări care a prosperat ori de câte ori s-a inspirat din modelul francez.
Cât despre mine, nu pot spune că sunt neapărat francofil, dar pot afirma că am ajuns să intuiesc cu acest prilej o conexiune pierdută, ce se cere redescoperită, un filon plin de inspiraţie, ce se cere explorat. De aceea, la fiecare sută de metri mă aşezam pe una dintre nenumăratele bănci dispuse pe benzi pietonale ale străzilor şi priveam timp de mai multe minute tot ce era în jurul meu, căutând să surprind cât mai multe impresii şi sentimente. Într-un mod straniu, nu mă simţeam deloc străin în acest mare oraş, ci dimpotrivă, senzaţia de „deja-vu” mă urmărea continuu.
Mă aşteptam să revăd persoane din generaţiile trecute, acei oameni despre care citisem atât de multe lucruri şi pe care i-am admirat într-un mod cu totul deosebit, oameni de ştiinţă, scriitori, artişti de renume sau politicieni care au schimbat faţa lumii. Câte ceva a rămas în urma lor, dar bineînţeles, este asemenea unei cochilii frumoase lăsată în urmă de o epocă umanistă ce a dispărut în negura secolului trecut şi a războaielor mondiale ce au măcinat faţa Europei. Dar preţ de câteva clipe, spectrele plăcute ale acelor timpuri au revenit printr-o stare de reverie creativă, benefică atunci când cauţi „timpul pierdut”.
Aş putea spune, folosind termeni deja cunoscuţi, că mergeam de mai multe ore pe străzi ce semănau cu bulevardul Elisabeta, fiind însă mult mai mari şi având încă aerul fermecător de epocă. Cu clădiri bine întreţinute de proprietari care sunt conştienţi de valoarea patrimoniului pe care îl deţin, transportarea în alt ev devenea o chestiune destul de simplă, dacă ştiai să ignori detaliile prezentului. Şi poate aici este un alt aspect al farmecului inegalabil al Parisului, mai precis acea capacitate de a te purta peste timp în vremea „optimismului progresist”, când se părea că o eră de pace avea să se deschidă pentru întreaga umanitate. Acea aşteptare plină de bucurie încă mai freamătă prin intermediul bulevardelor, străzilor, clădirilor, monumentelor şi pieţelor ce împânzesc frumoasa capitală a Franţei.
Privind în jur, nu mă mai mira sursa de inspiraţie pe care au avut-o marii romancieri ai secolului al XIX-lea şi modul profund umanist în care au scris. De fapt, acest umanism cu lumini şi umbre, expus fără ocolişuri, dar şi cu farmec, este imprimat pe fiecare lucru pe care îl priveşti în Paris. Într-un joc al imaginaţiei în care te laşi de bunăvoie, ai impresia că istoria este la fel de vie ca în trecut, că eşti în mijlocul acelui veac al inocenţei moderne, că sentimentul profund, iubirea autentică şi sacrificiul pentru umanitate nu sunt idealuri intangibile, ci lucruri profund de reale.
Chiar dacă am mers mai multe ore până să ajung la Arcul de Triumf, totuşi efortul a fost răsplătit pe deplin, fiindcă o dată ajuns acolo am descoperit renumitul bulevard Champs-Elysees, pe care mărşăluiau mulţimi de turişti veniţi să vadă această bijuterie urbană. Având o lăţime mai mare decât toate artele de circulaţie pe care le-am văzut vreodată, cred că ar fi încăput de patru ori bulevardul Magheru, Champs-Elysees te cucereşte prin clădirile care flanchează ambele laturi, ce îşi etalează modern oferta prin magazine felurite, deschise până târziu în miez de noapte.
Cântecul lui Joe Dassin despre Champs-Elysees descrie foarte bine atmosfera acestui loc la orice oră din zi şi din noapte, un ecou ce te urmăreşte până la Place de la Concorde, unde obeliscul egiptean încă mai aminteşte de perioada de glorie a campaniilor lui Napoleon Bonaparte. În acel loc, la porţile Grădinii Tuileries ai impresia că revezi secole de istorie într-un fel de secvenţă inversă, trecând progresiv de la istoria contemporană, la cea modernă, pentru ca în final să revezi ceva din splendoarea regalităţii aproape de apusul ei definitiv.
Şi cred că într-un fel sau altul, conservarea acestui trecut într-o manieră uneori etajată, alteori succesivă, a generat de-a lungul timpului nostalgia pariziană, care învăluie pe oricine trece, chiar şi preţ de câteva ore, prin marea metropolă a Franţei. Tocmai de aceea, voi încerca într-o suită de articole să surprind câte ceva din ipostazele sub care se prezintă acest oraş multicolor călătorului nu tocmai grăbit să surprindă sufletul, patimile, aspiraţiile, dar şi durerile nenumăratelor generaţii ce s-au succedat prin acest loc încărcat de istorie.
Aşa cum am precizat la început, există o sinteză interesantă în urbanistica şi viaţa Parisului, care ar putea foarte bine să ne servească drept exemplu în efortul de redobândire a identităţii pierdute pentru Bucureşti şi pentru România. Nu orice model are şanse de reuşită, aşa cum nu orice transfuzie de sânge este posibilă, fiind necesară o compatibilitate între cele două părţi puse într-o legătură transformatoare. Deşi plin de îndoieli cu privire la posibilitatea redobândirii demnităţii pierdute pentru noi ca naţiune, totuşi în contact cu specificul francez am avut intuiţia unei posibile conexiuni salvatoare. Este un punct de vedere personal, dar cred că doar atunci când Bucureştiul va redeveni un Mic Paris, atmosfera cenuşie ce îl învăluie va fi definitiv îndepărtată. Sună idealist? Este posibil, dar totuşi nu văd altă alternativă, cel puţin pentru prezent.
