Aveam o treabă importantă de rezolvat în Bucureşti. De fiecare dată când trebuie să mă duc la Bucureşti simt o mare bucurie. Mă leagă amintiri de capitală, strânse cu grijă în anii studenţiei şi ori de câte ori ajung acolo retrăiesc clipele frumoase petrecute în agitaţia marelui oraş. Mă trezesc de dimineaţă şi iau autobuzul în care nu mai tremuri ca altădată. Are aer condiţionat şi este foarte silenţios. Si numai după 2 ore ajungi in capitală.Aici maşini, tramvaie, troleibuze, blocuri cu multe nivele. Le urmăresc cu curiozitate şi simt că trăiesc altă viaţă faţa de cea cu care sunt obişnuit la mine acasă. Pe scurt, e o viaţă care-mi place!
Cobor din maşină. Locul în care trebuie să ajung nu era foarte departe, cam la două staţii . de tramvai. Mă duc în staţie şi caut întâi toneta de bilete. O găsesc dar nu ştiu din ce motiv era închisă. Care va să zică., n-am bilet! Ce mă gândesc? Merg o staţie cu tramvaiul şi apoi mai merg puţin pe jos chiar dacă e noiembrie şi nu e vreme de plimbare! Doar n-oi avea ghinionul să fie control exact pe ruta asta !
Zis şi făcut! Mă urc în tramvai şi mă aşez comod pe scaun. Tocmai mă pregăteam să constat ce clădiri noi au mai apărut în Bucureşti, când o voce fermă îmi întrerupe contemplarea :
– Biletul la control!
În faţa mea, doi zdrahoni cam de 2 metri mă priveau întrebător.
– Ştiţi, încerc să explic, am încercat să iau bilet dar a fost închis!
– I-auzi, zice celălalt cu-n rânjet straniu în colţul gurii, te mai ţii şi de goange! Te costă 300000 pe loc sau 600000 în două zile. Ce-ţi alegi?
Dacă era după mine nu-mi alegeam nimic dar nu ştiu dacă ei erau de acord.
Mă gândesc rapid cam câţi bani am prin buzunare şi-mi dau seama că dacă plătesc amenda nu mai am cu ce să mă întorc acasă.
– Ştiţi, nu prea am bani la mine, plătesc în două zile!
– Ia opreşte dom’le, c-avem un pic de treabă, zice malacul cu ton răstit către vatman şi ochii ţintă asupra mea.
Coborâm toţi trei şi-ncepem negocierea pe trotuarul plin de lume.
– Deci, n-ai bilet!
– Păi v-am spus că era închis!
– Ghinionul tău! Probabil n-ai nici buletin, că vă cunosc eu p-ăştia!
Dau din umeri, nu pentru că n-am buletin ci pentru că n-am cum să-l las! Fără buletin treaba mea nu se mai putea rezolva sub nici o formă.
– După cum văd eu, zice celălalt, n-ai de nici unele! Uite cum facem; ca să nu mai mergem la secţie să te faci de râs faţă de toată lumea dai şi tu 150000 lei de-o bere şi ne prefacem că nu ne cunoşti!
Drumul de la Câmpulung mă costase doar o suta de mii, dar ce să faci? La urma urmei nu eram chiar aşa nevinovat! Scot banii şi plec gândindu-mă ce scumpă e o bere aici în capitală. Îmi trebuie ceva timp să-mi dau seama în ce direcţie să merg şi constat că-i musai să trec strada. Cum pe aproape nu era nici o trecere de pietoni, m-avânt în trafic cu mare grijă să nu m-atingă vreo maşină căci geaca de pe mine are doar două săptămâni.
Reuşesc cu greu să mă strecor dar nu realizez că pe partea cealaltă m- aşteaptă altă “bucurie”.
– Agentul special Rotaru ! Buletinul dumneavoastră!
Când e vorba de poliţie se schimbă situaţia! Scot buletinul şi-mi dau seama că excursia la Bucureşti devine mult mai scumpă decât am plănuit.
– Pe la dumneata, pe-acolo, pe la Campulung nu sunt treceri de pietoni?
Încerc să număr în gând cam câte ar fi în total dar nu găsesc nici un răspuns.
– Traversat ilegal şi periclitat circulaţia publică! Plus necooperare la anchetă! În total 500000 lei amendă!
Era destul de clar că agentului nu-i place berea pe burta goală, aşa că adaug şi friptura. În total 250000 lei! Poliţistul îi sesizează, strâmbă uşor din nas, după care îmi spune că îmi face un mare favor.
– Hai, lasă-i pe ăştia şi cască ochii pe unde mergi pe drum!
Plec şi mai îngândurat. Capcane la tot pasul! Ajung cu greu la locul unde trebuia , rezolv problema şi mă îndrept , încet, spre staţia de tramvai. Evident, în sensul invers! De data asta am noroc şi găsesc o tonetă deschisă Bineînţeles că în tramvai nici urmă de controlori, că doar acum aveam bilet!
În autogară îmi dau seama că autobuzul meu de Câmpulung avea plecarea cam peste vreo oră, aşa că am timp să-mi fac un calcul: 150 mii la controlori, 250 mii la poliţist. Ce-or mai fi prin buzunare? Scormonesc şi din multe bucăţele adun la urma urmei o sută de mii pentru drumul de întoarcere. Mă simt cu mult mai bine! Am cu ce să ajung acasă!
Bucureştiul meu drag mă primise destul de rece astăzi. Că doar era noiembrie! Mă uit la feţele oamenilor ce defilau pe lângă mine. Unii mai veseli, alţii mai trişti, fiecare cu ale lor. Insa mai toţi aveau gogoşi cu gem! Înghit în sec şi-ncep să scormon iar prin buzunare. Nu cumva mai am ceva bani pentru o gogoaşă? Se pare că Dumnezeu nu mai e supărat pe mine căci am noroc şi dau de o hârtie de 10000 lei. Pe lângă ăştia un bolovan de aur mi se părea nimic! Îmi venea să-i pup, nu alta! Cumpăr o gogoaşă şi-mi mai rămân 5000. Gândesc ,totuşi, că e bine să mai ai ceva în buzunar..
A fost minunată gogoaşa, dar prea mică pentru a potoli junghiurile foamei din stomacul meu. Stau pe gânduri. Să mai iau una? Sau, mai bine, nu? Dacă pe la Piteşti mă chinuie foamea şi mai tare? Aşa că, 5000 în buzunar sunt de preferat. Cum stau aşa în reflectare simt că ceva a plecat deja dinspre stomac şi aleargă spre ieşire! Crampe puternice, ce mai! Alerg în grabă spre o toaletă din apropiere.
– Alo, alo, strigă îngrijitoarea, unde te grăbeşti aşa ? Trebuie să plăteşti!
– Ia-i pe ăştia şi lasă-mă că n-am timp de taclale, zic şi intru în viteză într-o cabină goală.
N-apuc să mă liniştesc definitiv căci uşa se deschide şi o faţă tuciurie rânjeşte din mustăţi:
– Ce faci bă, efectuezi cu căciula pe cap?
Şi , harşti, îmi ia căciula. Şi-apoi, bineînţeles, dispare. Până să mă ridic, până să mă-nchei, până nu stiu ce … individul s-a evaporat cu totul.
Întreb îngrijitoarea;
– N-ai văzut pe unul cu o căciulă în mână?
– Pe-aici a luat-o, zice ea arătându-mi larg ieşirea..
De ce-oi fi întrebat ? Doar nu ieşea pe geam? Cum, necum, se duse şi căciula. Păcat, că era de blană naturală. Mă costase un salariu când am cumpărat-o.
Plec supărat spre autobuz. Deodată simt cum cineva îmi apucă mâna şi-mi pune în palmă o hârtie de 50000 lei. Îmi zice:
– Ia-i şi joacă-i la cetăţeanul de acolo şi vei câştiga o droaie de bani!
Pe moment , am zis că e un chilipir şi că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Mă îndrept cu binevoitorul spre cel care era cu „alba-neagra”. Pun banii în palma individului şi arăt căpăcelul care era cu biluţa aducătoare de noroc.
– Ai câştigat 500 mii de lei ! Dar ai jucat banii mei! Arată-mi că aveai şi tu bani să joci! Altfel pierzi ce-ai câştigat!
Credul, scot din buzunar banii pe care-i aveam pentru biletul de autobuz. Individul îi înşfacă şi împreună cu binevoitorul meu şi ciracii care asistau au zbughit-o care încotro lăsându-mă cu buza umflată.
Ce să fac acum? Fără bani nu aveam cum să merg cu autobuzul şi să ajung acasă. Simţeam că sunt cel mai nenorocit de soartă după cele întâmplate în ziua asta păcătoasă.
Merg, totuşi, spre autobuz. Norocul îmi surâde de astă dată când l-am văzut pe Crinu, vecinul de la trei , care era şofer pe autobuz . Asa ca l-am rugat sa ma primeasca si-o sa-i platesc acasa. Vecinul Crinu,om de caracter m-a inteles.
Pe drum , spre Câmpulung am stat cu ochii închişi de frică să nu mai văd gogoşi, tuciurii, controlori , poliţişti şi binevoitori de la “alba-neagra”. Au fost prea multe într-o zi!
Ajuns acasă, nevasta mă întreabă;
– Auzi, dar tu n-ai avut căciula la tine?
– Asa e, am avut!
Şi încep să-i spun toată tărăşenia acestei zile. În final îmi zice contrariată:
– Şi de ce nu te-ai dus la Poliţie?
Înghit în sec şi-i spun :
– Vroiai să pierd autobuzul? Şi să mai stau cinci ore în Bucureşti? Doamne fereşte!
Nu-i mai dau nici o explicaţie şi ies pe terasă, la aer, sa reflectez. Prin urmare, azi mi s-au întâmplat destul de multe. Dar un lucru mi-e însă, foarte clar: Hoţii sunt cam de trei feluri: unii care cer de la obraz, unii cu care mai negociezi şi alţii care se descurcă singuri.
Ajung la concluzia că mai avem o şansă în anii care vin.
Plecăm cu toţii in U.E. şi îi lăsăm aici. Ca să se fure între ei !
