Mâna sus cine știe ce înseamnă … stabor. Nu-i nimic, vă spun eu. Este așa numita judecată țigănească (nu rromă, atenție!). După mașini de lux și palate gen pagodă, minoritatea cea mai oropsită din România, după cum se smiorcăie pe la Comunitatea Europeană, dar cu șanse de a deveni majoritate, s-a apucat așadar, de și-a făcut un tribunal propriu. Un stabor. Și unde, dacă nu tocmai în fundul curții autoproclamatului rege Cioabă de la Sibiu. Iar judecător a fost uns “prințul” Florin Cioabă, care și-a comandat o robă specială cu această ocazie. O instituție de judecată paralelă într-un stat înseamnă, pentru cei care au urechi de auzit, subminarea instituțiilor statului respectiv. Adică, stat în stat. N-am auzit ca vreun politician de la București să ia atitudine vis-a-vis de acest fapt deosebit de grav, din contră, dumnealor se grăbesc să se încuscrească/înrudească/manelească alături de membrii clanurilor mafiote țigănești. Se pare că știu ei ceva, iar noi doar bănuim. Expulzarea țiganilor din ţările Europei nu se poate face fără a li se oferi și lor o ţară. Și cum în ultimii douăzeci de ani s-a făcut non-stop implementarea termenului, politically correct, de rrom în mintea populației, ce poate fi mai simplu decât o țară a rromilor, România.
Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, la Miercurea Ciuc, un retardat mintal, Csibi Barna, membru al unei Gărzi Secuiești de factură hortystă, a înscenat, în piața publică, un proces împotriva lui Avram Iancu. Găsit vinovat de “genocid” împotriva maghiarilor în timpul revoluției de la 1848, Crăișorul Munților, reprezentat de un manechin îmbrăcat în straie populare românești, a fost spânzurat. Trecem peste faptul că în piața respectivă s-au aflat și copii mici, rămâne la latitudinea celor de la Protecția Copiilor să se autosesizeze, dar macabra înscenare reprezintă un afront adus națiunii române. Crăișorul Iancu este un simbol, un erou al istoriei noastre. Considerăm necesară adoptarea, cât mai rapidă, a unei legi care să pedepsească antiromânismul. Dacă există pedeapsa pentru antisemitism, și românii au tot dreptul să-și apere țara, istoria și eroii de atacurile murdare ale unor …anti-români. De la București, ca de fiecare dată, bâlbâieli și mesaje călduțe de liniștire a spiritelor pentru a nu agrava situația și a nu-i supăra pe aliații de la guvernare. Cine crede că trădătorilor din Dealul Parlamentului le pasă de țară, se înșeală. Anul trecut, să nu uităm, tot la Miercurea Ciuc, maghiarii costumați în uniforme de honvezi, au comemorat 70 de ani de la intrarea trupelor hortyste în Transilvania și ciuntirea României. În cei patru ani de ocupatie care au urmat, mii de români au fost uciși, torturați sau deportați. La Ip și Trăznea, toți românii au fost masacrați, de la cei în fașă și până la bătrâni. Iar toți evreii, care la început i-au primit cu flori pe “eliberatori” au fost trimiși în lagărele de concentrare naziste. N-am auzit din partea lui Elie Wiesel, supraviețuitorul înNobelat al holocaustului nici o luare de poziţie vis-a-vis de comemorarea de anul trecut, în schimb, domnia să nu obosească a-i acuza pe români că “ați ucis! ați ucis!”. De asemenea, nu am auzit de nici o delimitare din partea reprezentanților minorităţii maghiare din România față de fapta gorilei ăleia de Csibi Barna. Mai mult, domnii din UDMR continuă să ceară autonomia regiunii secuiești. În felul acesta, după ce s-au antrenat pe manechine, vor putea să-i atârne în furci și pe “budos olah”. Iar gașca de la București, în frunte cu matrozul securist, de teamă a nu fi azvârliți de la conducere ca o măsea stricată (sau ca Mubarak sau, mai nou, Gaddafi), acceptă orice cârdășie cu dușmanii României. În 1987, un harnic editor din Florida, Traian Golea, publica o carte: România – Dincolo de limitele răbdării. Exact acolo este România de astăzi. Adusă la marginea prăpastiei de niște politicieni veroși și trădători, este atacată pe la spate de către țigani și unguri. România ca o pradă nu mai este doar o figură de stil, ci o realitate crudă.
Venind mai spre vest, la New York, poeta Nina Cassian a fost invitată să recite poezii la Queens Library. Acum, ar fi normal în calitate de români ce suntem, să aplaudăm o asemenea performanță, dar de ce tocmai domnia sa? Alo, domnu’ inchizitor de serviciu, domnul Norman Manea, nu mai scrieţi un articol în The New Republic și despre culpa poetesei? Sau n-ați primit nici o indicație în acest sens? Pe Mircea Eliade l-ați atacat post-mortem cu speranța unui pas înainte spre Nobelul visat, dar opțiunea poetei veșnic tinere spre stânga nu este o culpă? Sau nu dă bine la CV-ul de scriitor? Cu toată artileria împotriva celor de dreapta, dar capul în nisip când e vorba de adoratori ai lui Stalin & CO. Cei ce au greșit în tinerețe optând spre idei de dreapta nu sunt iertați nici în mormânt, în schimb, cei ce au crezut cu tărie, și mai cred, în victoria comunismului, și au scris volume întregi de ode pentru un sistem criminal, nu sunt deranjați cu nimic. Mulți tineri din România comunistă au fost obligați să învețe din versurile de slavă partidului scrise de Nina Cassian. Și ca să nu credeți că vorbim fără acoperire, câteva exemple mai jos:
“Arzi, deci exiști! Ce vâlvătăi,/ Ce rug superb sunt anii tăi!/ Dac-ai pieri și iar te-ai naște,/ în acest semn te voi cunoaște:/ trecut prin flăcări, pur, subțire/ și mistuit în omenire…” din poezia Portret de comunist, sau, rândurile de mai jos, publicate în revista Luceafărul (de la Paris) din 22 ianuarie 1972, la rubrica Antologia Rusinii, îngrijită de Virgil Ierunca: “În acest sens, istoria a fost, totuși, generoasă cu mine. Am avut și eu sentimentul de totală și imaculată Inspirație, când Partidul Comunist a ajuns la cârma țării mele”. Nu știm cum a stat poeta cu Inspirația la Queens Library, dar până să aflăm, tuturor celor de stânga, comuniști, maoiști sau troțkisti, le lansăm, mai ales că se apropie ziua de 1 Mai, un sonor cuvânt de ordine:
Pe loc repaus, tovarăși !