Dumitru Cerna: Stimate domnule Nicholas Buda sunteți un scriitor român stabilit la New York. Ce ia cu sine un scriitor atunci când se desparte de patria sa? Ce rămâne din amintirea unei mari iubiri?
Nicholas Buda: Eu am ajuns la New York printr-un „efect secundar al experienței calcuttene”, un fel de ricoșeu istoric, dacă pot să-l numesc așa, deoarece la finalul călătoriei mele în India, din anul 1999, nu m-am întors la Cluj-Napoca, de unde plecasem inițial, ci m-am îmbarcat pe un avion, cu care am trecut Atlanticul, destinația New York. Mi s-a deschis poarta spre posibilitățile americane, pe care nu am ezitat să o trec. A fost o cursă contra timp, pe care am câștigat-o până la urmă!
Totuși, ceva s-a întâmplat cu mine acolo în Himalaya. Am avut revelația unor disecții spirituale și sociale în propriul meu Eu… O căutare a indentității ajunsă la maturitate, pe care nu o găsisem înainte. Pe lângă aceasta m-am temut întotdeauna de prieteniile de rutină (așa după cum mărturisesc și în paginile cărții), care mă legau laș de neputința zilei. Plecasem dintr-un lanț al acestor rutinități… De aceea eu nu am avut prieteni mulți, ci extremi de puțini – unul dintre aceștia fiind tu Dumitru Cerna, spre exemplu.
D. C: În luna iulie, a acestui an, v-a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, de la Cluj-Napoca, o carte masivă despre India, „Intre Hristos și Buddha pe munții de care se sprijină Cerul.” În ce mod ați fost marcat de experiența indiană?
N. B: Plecarea mea din țară este, pe cât pare de simplă, destul de complicată… Plecam spre Orient ca să ajung de fapt, la final de mileniu, în Occident. Ce am luat cu mine? Este foarte sensibilă această întrebare, pentru că aproape tot ce avusesem cu mine am lăsat la porțile Indiei, de frica de a nu fi capabil să-i înțeleg spiritualitatea, istoria și mitologiile-i milenare. Mă rodea o teamă a eșecului… de aceea am pășit în India în alegoria minții descătușate, a sufletului lăsat liber! Ajuns în America, am realizat că, de fapt, făcusem o mare greșeală… pentru că mă chinuia o altă dramă exisitențială: cea a propriei identități. Dar m-am recuperat repede, ceea ce mi-a dat de înțeles că esențele românești rămăseseră totuși adânc înrădăcinate în ființa mea. Sunt moț, ardelean prin definiție… de altfel, legat de glia Apusenilor prin însăși geneza neamului meu de pe Valea Arieșului. O parte din strămoșii mei direcți, pe linie paternă, se numeau viidaci, sau neamul vidăceștilor. Nu știu dacă marile iubiri, despre care mă întrebi, sunt comune condiției omului simplu, omul patimii de a fi, omul care sunt eu… Nu știu dacă am avut acele mari iubiri, poate le-am simțit doar în trecerea lor peste ochiul meu obosit de căutari. O mare iubire a fost și va rămâne scrisul.
D.C: Scrieti poezie în limba în care visați. Cât din structura dvs. lăuntrica românească se resimte în sensibilitatea poetică și cât din cea dobandită, americană?
N. B: Aș putea vorbi foarte mult despre India. Este un subiect de-adreptul inepuizabil, de o fascinanție aparte. Pentru mine „experiența indiană” a însemnat punctul suprem al definirii mele ca om. Ajungeam în Calcutta lui Mircea Eliade și a Maicii Tereza, într-un moment istoric unic din viața mea, o cotitură a destinului care m-a redefinit spiritual. Experiența mea în India nu se rezumă doar la ajutorarea săracilor de pe străzile Calcuttei, ci și la asistența medicală din Spitalul de campanie a Maicii Tereza, dar mai mult, la experiențele inițiatice de la Mănăstirea Budistă Rumtek din Himalaya. Da, am aflat că scriu și poezie, după ce criticul literar M.N.Rusu – cel care m-a lansat în lumea scriitoricească de la New York – mi-a văzut manuscrisul cu primele mele poezii. M-a sfătuit pritenește să termin manuscrisul cu India și apoi să definitive volumul de poezii. A avut perfectă dreptate, iar succesul cărții mele despre India, confirm acest lucru! Scriu într-adevăr în limba română, dar paradoxal visez în limba engleză! Fără îndoială că structura mea interioară, EUL meu poetic este pur românesc, eu m-am format intelectual în România, acolo am citit primele poezii când abia buchiseam literele, acolo am încolțit plaiul mioritic al cuvintelor în sufletul meu, unde au și rămas și vor rămâne până mă va chema pământul. Dar trăind totuși în realitatea unei alte societăți – cea americană – am, așa cum este firesc, multe influențe ale culturii în care mă mișc, trăiesc și creez. Au și americanii o sensibilitate a vieții, pe care nu o vezi dacă nu ai apucat să-i simți mâgâierea… Eu mă situez undeva pe la mijloc, mulțumit pentru că am scăpat de capcana „dramei dezrădăcinaților”!
D.C: Există diferențe/ asemănări între cele două manifestări poetice?
N.B: Singurele deosebiri care sunt sesizabile imediat, sunt cele pur lingvistice. Spre exemplu dacă compun un vers în limba română, cuvintele se onduiesc și se așează unele lângă altele ca într-o matrice firească, dar cele în limba engleză își conturează un alt mod de expresie, uneori prea dur, prea exact, prea rigid. Cred că pentru poeții și scriitorii ca și mine, dezavantajul vine de la realitatea că ne-am născut în altă parte. Sunt totuși excepții… De fapt cine are talent poetic poate scrie practic, după studiul de rigoare, în orice limbă. La fel se întâmplă și în proză… metaforele, sau toate figurile de stil, în general, sunt parcă mai sensibile atunci când se scriu în limba maternă!
D.C: Anunțați pentru anul viitor apariția, tot la Cluj, a unui volum de poeme. Cât de mult doare desprinderea cuvântului din ființa poetului?
N.B: Pentru anul 2010 pregătesc primul meu volum de poezii scris biling, în limba română și engleză, intitulat „Mă doare cuvântul născut din mine”. Sunt primele poezii pe care le-am compus de-a lungul a 3 – 4 ani, în călătoriile mele pe mapamond, în Mexico, Thailanda, Italia, Spania, Kenya, Canada, etc. Le-am scris în momente de confesie spontană, de sinceritate totală, poate și din acest motiv sunt rupte din ființa mea… Cuvinte ce dor, născute din mine ca lujeri de flori, din reavănul unui pământ care abundă în roade. Unele sunt triste, altele sunt entuziaste, unele poate pesimiste. Sunt ca cioburile de oglindă ce-mi poartă chipul, risipite printre pașii mei prin această lume.
D.C: Cât de împăcat sunteți cu dvs., domnule Nicholas Buda?
N.B: Sentimentul acela al împăcării cu sinele este, cel puțin pentru mine, morganic. Credeam că îl găsisem mai ieri, dar mă înșelasem. Cred că l-am văzut azi undeva prin colțul sufletului dar nu l-am putut încătușa. Îl caut încă, dragă prietene, pentru că împăcarea cu sinele este poate, una dintre marile iubiri îngăduite unui muritor ca și mine.
