valea_ariesului

valea_ariesuluiDin întregul complex al lanțului carpatic de pe teritoriul României, Apusenii se delimitează ca o zonă distinctă, formată din masive muntoase de înălțimi mici și medii, vârfuri teșite și dealuri cu păduri și fânețe naturale, pictate într-un farmec mioritic rămas proverbial. Această individualitate a Apusenilor – structurată geografic, social, cultural și religios – s-a cristalizat încă din timpuri străvechi, s-a conturat în perioada de parțială ocupație romană, a supraviețuit în anii grei ai istoriei afirmării primelor forma­țiuni statale românești, s-a accentuat în epoca feudală într-atât încât să întâmpine zorii istoriei moderne, într-o formă bine definită, care-i va garanta trecerea, deloc ușoară, prin anii regimului comunist.
Dacă ar fi să călătorim imaginar prin acești munți, spre exemplu de la Cluj-Napoca, înspre cetatea de piatră a Apusenilor, drumul nostru ar trece peste Dealul Feleacului. Aici, în partea stânga a drumului E60, se află un important monument istoric: biserica fostei Episcopii din Feleac, zidită în anul 1488 de mitropolitul Daniil, cu ajutorul generos al Domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504). Alături se pod vedea turlele noii mănăstiri din Feleac, ctitorie a mo­nahului Alexandru Ghenț. Co­borând Feleacul spre Turda, drumul se onduiește peste câteva culmi domoale, de unde se poate cuprinde cu privirea parte din Podișul Transilvaniei. În partea dreaptă a drumului E 60, la numai câțiva kilometri depărtare de porțile Turdei, se poate distinge vârful timid al rezervației naturale Cheile Tureniului – o vale îngustă de o frumusețe sălba­tică, îngrădită între două plăci tectonice, care păstreză încă o floră unică mediteraneeană. La Turda, în vechea Potaissa romană, nu trebuie trecute cu vederea: castrul roman din imediata vecinătate vestică, salina de sare – imensă și impresionantă excavație, ascunsă sub temeliile orașului, de curând reamenajată și redată circuitului turistic; bustul lui Avram Iancu din centrul orașului, statuia Lupoaicei cu cei doi gemeni Remulus și Remus – o copie identică după originalul de la Tg. Mureș, original care a fost primit în dar de la Municipalitatea din Roma în anul 1924. De asemenea se poate face un scurt popas la Băile de sare, foarte recomandate în tratamentul bolilor de circulație și cele reumatismale. Părăsind Turda vom lua cursul râului Arieș (Auratus – nume păstrat de la strămoșii daci), ajungem în comuna Mihai Viteazul, nu foarte departe de locul în care, în anul 1601 a fost asasinat Mihai Voievod Viteazul. De aici pe DN 75, care urcă sârguitor pe valea Arieșului spre Câmpeni, trecem pe lângă rezervația naturală protejată de la Cheile Turzii, aflată pe râul Hășdate. Această rezervație oferă un peisaj carstic de o rară sălbăticie: stânci înalte şi abrupte, creste ascuţite, turnuri de piatră, vâlcele pietroase, grohotişuri, arcade, etc. În aceste chei se găsesc peste 1.000 de specii de plante şi animale, unele reprezentând elemente rare, cum ar fi usturoiul sălbatic și acvila de stâncă. Continuând călătoria noastră vom rămâne următori fideli ai apelor Arieșului, mergând în amonte pe lângă Pasul Buru, unde se poate face un popas de noapte la cabana Buru. Ruta 75 este dublată, de la Turda spre Câmpeni și Abrud, de o cale ferată cu terasament îngust, pe unde pe vremuri circula mocănița, sau trenul moților. Din păcate acest drum de fier a fost lăsat complet în paragină, deși era foarte funcțional până prin anii ´90. Evident că s-a subestimat atunci va­loarea unei eventuale exploatări tu­riste a acestuia, ajungând ca astăzi să fie în totală ruină. De la Buru, firul văii se îngustează simțitor ridicând pereți de granit pe margini, pe care apele râului i-au spălat și i-au ros, fără încetare, timp de sute de mii de ani. Ici și colo ochiul poate surprinde această bătălie ancestrală, în care apele verzui se încleștesc înfierbântate în lupta cu bolovanii uriași, căzuți de pe înălțimi. Vegetația devine mai abundentă, pădurea de fagi, frasini și carpeni coborând în unele locuri, până la împreunarea cu Arieșul, sorbindu-i apele. Suntem în defileul de la Poșaga, o adevărată poartă de intrare în Țara de Piatră a Apusenilor.
Defileul deși nu este foarte mare, își dezvăluie călătorilor frumusețea și robustețea sa  naturală, ascunzând în spatele său Schitul „Sf. Ilie” din comuna Poșaga. Nu departe de acest schit, se află un izbuc despre care se crede că are ape tămăduitoare. Ieșind din defileul de la Poșaga ajungem în depresiunea de la Sălciua, mărginită de peștera Huda lui Papară (sau peștera „Condu­cătorului Religios”), care cu­mulează toate superlativele pentru această grupă montană şi nu numai: cea mai lungă, cea mai denivelată, cea mai dificilă, cu cea mai mare sală, cu cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subte­ran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascadă, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi şi mai numeroase excentrite. La nici 20, respectiv 10 km distanţă se află ruinele a două importante cetăţi dacice, Craiva (unde se crede că Decebal şi-a pus capăt zilelor) şi Cetea. Având un microclimat blând, cu primăveri care vin devreme și toamne care pleacă târziu, Sălciua a fost astfel ferită de intemperiile vremii, care doar cu câțiva zeci de kilometri mai la munte, devin dintr-o dată aspre. Aici la Sălciua țăranii cresc bivoli, mai degrabă decât vaci, așa cum fac oamenii de la câmpie. Din Sălciua, ajungem la micul oraș minier Baia de Arieș, atestat documentar în anul 1325 printr-o bulă dată de către regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.
De la Baia, următorul popas pe care îl facem este în comuna Lupșa, unde găsim Muzeul Etnografic „Pamfil Albu”. Acest muzeu conţine o bogată colecţie de obiecte şi piese din istoria locului, începând din comuna primitivă, o impresio­nantă colecţie de haine din Ţara Moţilor, cărţi rare din secolele XVII-XVIII şi o valoroasă colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă din sec. XVIII – XIX. Aici se păstrează un topor-ciocan din gresie şlefuită, din neolitic şi două greutăţi pentru fus sau pentru război din piatră şlefuită, din partea de început a Epocii Bronzului iar din plina epocă a bronzulului, un topor-lance cu toarta din bronz, cu câteva nervuri longitudinale. După ce ieșim din centrul comunei Lupșa, la numai câțiva kilometri depărtate, găsim la marginea DN75 zidurile mănăstirii Lupșa, un bastion al credinței creștine din Apuseni. Sub umbra protectoare a unui pâlc de brazi, se ascunde biserica de lemn a mănăstirii, cu hramul „Sf. Nicolae”, care datează din anul 1429, fiind înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: AB-II-m-A-00384. De aici se poate distinge cum peste albia Arieșului, un alt drum se îndreaptă spre fosta exploatare minieră de suprafață de la Roșia Poieni. Proiect gigantic al unei epoci de tristă amintire, exploatarea la suprafață a schimbat fizionomia locurilor, lăsând în urmă dealuri măcinate în trepte, în forme ciudate de piramide dreptunghiulare. Părăsind dealurile cariate, ne apropiem ușor de Câmpeni. Drumul trece mai întâi prin centrul comunei Bistra, ca să ajungă în poarta de lemn de la intrarea în tradiționala capitală a Țării Moților. Câmpeniul (în latină Campus, în germană Topesdorf, în maghiară Topanflava) atestat documentar în jurul anului 1595, într-un act emis de către principele Transilvaniei Sigismund Bathory (1581-1619), este o localitate cu mare rezonanță emoțională în sufletul românilor. După anul 1649, Câmpeniul devine capitală a „domeniului montan de sus”, cu satele Bistra, Albac și Vidra. Interesant este faptul că pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, Câmpeniul avea 5,400 locuitori, fiind cea mai populată localitate montană, având chiar mai mulți locuitori decât Alba Iulia și Târgul Mureș. Importanța acestei localități este dublată de prezența unor personalități istorice, cum ar fi eroii neamului Horea, Cloșca și Crișan (conducătorii răscoalei de la 1874-75), Crăișorul munților Avram Iancu (1824-1872) și prefecții săi. La Câmpeni se pot vizita: muzeul memorial „Avram Iancu” situat în clădirea în care acesta și-a avut cartierul general în timpul Revoluției din 1848-49, statuia ecvestră a marelui erou, operă a sculptorului Dimitriu Bârlad din anul 1930, Monumentul Eroilor de tip cruce memorială, care este amplasat lângă Biserica Ortodoxă. Crucea a fost înălţată în anul 1922, pentru cinstirea memoriei eroilor jertfiţi în Războiul de Independenţă, fiind realizată din lemn de stejar şi marmură, protejată cu un acoperiş din tablă. Pe faţada monumentului este următorul înscris: „În amintirea eroilor din timpul răscoalei de la 1907 şi a celor căzuţi pe câmpul de luptă în timpul Războiului de Independenţă de la 1877“. Se mai pot vizita plăcile comemorative amplasate pe casele în care au locuit tribunii și prefecții lui Avram Iancu, (Nicolae Corcheș, Mihail Andreica, Clemente Aiudeanul), precum și monumetul funerar ridicat în memoria tribunului Mihail Andreica din cimitirul Bisericii din Deal. În centrul orașului, pe strada Horea, se află clădirea care adăpostește beciul faimos, aflat în centrul preludiului răscoalei lui Horea (24 mai 1782), în care eroul, împreună cu câţiva ortaci, a spart buţile cu vin şi ţuică ale arendaşilor armeni, care aveau monopolul absolut asupra vânzării de băuturi alcoolice în Munţii Apuseni, moţii nemaiputând să-şi vândă băuturile lor traditionale: ţuică, mied şi aco­viţă. Poate cel mai bine păstrat secret al Câmpeniului este un muzeu etnografic modest, dar unic în felul său, organizat de către Pr. Eugen Goia, în curtea casei sale de pe strada Moților. Cărturar și patriot de-potrivă părintele Eugen Goia a strâns de-a lungul carierei sale pastorale, impresionante colecții de cruci vechi, icoane pe sticlă, broderii și costume populare, obiecte de artizanat din lemn de brad și ceramică. Poate că ar fi timpul ca să fie ajutat acum, să deschidă un adevărat muzeu al tradițiilor și etnografiei din Țara Moților. Desigur că acest intinera­riu turistic nu se oprește aici, ci poate fi continuat fie pe Valea Roșiei spre Roșia Montană sau Alburnus Maior, unde minele de aur din vremea dacilor mai sunt încă deschise vizitatorilor, sau pe Valea Arieșului Mic spre comuna Avram Iancu, ori pe valea Arieșului Mare spre Horea și Arieșeni, în inima Apusenilor. Călătoria se va transforma, cu siguranță, dintr-o perindare prin natură într-o veritabilă lecție de istorie națională.