Revista „Rapsodia” din Sibiu are un program bine chibzuit de promovare a scriitorilor de limbă română de pretutindeni. În consecinţă dispune şi de o arhivă destul de bogată cu scrierile autorilor din această zonă. Printre acestea şi deja celebrele: „Ziceri” ale doctorului Dorel Schor prezente în presa din întreaga lume. Redactorul-şef al revistei, poetul şi eseistul Ioan Gligor Stopiţa despre care cronicarii ar scrie că este: „degrabă vărsătoriu de cuvinte cu ocară asupra mâzgălitorilor ce strică limba” are, mde, scuzabil, fiindcă din scris nu se prea poate trăi, o mică afacere, de altfel foarte potrivită situaţiei. Un magazin de vinuri în care se găsesc şi câteva mese pentru destul de puţinii vizitatori, împătimiţi mai mult de cele ale scrisului decât de licorile din pivniţă. Numit, printre cunoscători drept: „Lăptăria”, locaţia adună seară de seară poeţi, scriitori, membrii colegiului redacţional şi, aşa cum se întâmplă de obicei, ascultători care, spre lauda lor, au renunţat la programele difuzate pe micile şi otrăvitoarele ecrane, acela care tropăie victorioase prin „cultura” mileniului. Într-o seară, întrucât urmau să fie trecute în numărul următor al revistei, au fost citite de redactorul -şef, câteva dintre numitele: „Ziceri”. Entuziasm general! Până la urmă seara s-a transformat într-un fel de recital Dorel Schor spre bucuria ascultătorilor, să recunoaştem, destul de puţin familiarizaţi cu farmecul şi subtilităţile genului. Drept urmare, următoarele seri, după această lectură spontană, au fost dominate de cererile celor prezenţi, făcute în dulcele grai ardelenesc:
– N’apo’ bădie, mai dă-ne, pe lângă glaja de beutură şi câteva pilule de suflet de la doctoru’ Şor, rogu-te! Iar „bădia”, Ioan Gligor Stopiţa, nu se lasă deloc aşteptat…
Amuzat de această frumoasă întâmplare, imediat ce am aflat-o, i-am povestit-o lui Dorel cel cu care împart, prieteneşte, de câţiva ani, tot felul de bucurii şi tristeţi din lumea noastră. Numai că el avea una şi mai bună!
Un prieten de-al lui, Gheorghe Goldhamer din Naharia, îi trimite, cu ceva timp în urmă, câteva aforisme traduse de el dintr-o revistă de limbă maghiară din Budapesta. Nu erau semnate, însă nici nu era indicată sursa. Aceasta, sursa deci, fiind repede descoperită ca fiind cartea: „Înger cu coarne” pe care Dorel Schor o publicase în anul 2007. Facem noi puţin haz pe tema devenirii ca sursă „folclorică” şi povestesc la rândul meu, unor prieteni, cele două întâmplări, fiind ele, aşa consider, demne de a fi reţinute. Unul dintre ascultători, om de mare ispravă dar cam obsedat de a explica totul prin prisma cartezianului de serviciu spune:
– Mdaaa, acesta ar cam fi efectul globalizării în plan cultural!
Iar eu care nu sunt frământat deloc de realismul ştiinţific, ba chiar am o plăcere aproape vinovată de a trăi într-o lume plină de întrebări care-şi caută răspunsul, m-am gândit că poate aşa o fi, dar mult mai credibil mi se pare faptul că lucrurile stau invers. Cultura, prin expresia ei calitativă, aceea care răspunde nevoilor noastre intime, este fenomenul care se globalizează înaintea conceptelor politice sau economice. Şi chiar, cu riscul asumat de a ne pierde identitatea individuală cred că intrarea în „folclor” este, neîndoielnic, un autentic certificat de calitate.
