Georgeta Minodora Resteman, născută la Săcuieu – Cluj, de profesie inginer chimist, este cunoscută ca organizatoare de ateliere şi tabere de literatură, dar mai ales prin prolifica sa activitate în reviste prestigioase reviste literare scrise sau online: Confluenţe Româneşti, Publicaţiile ARP, Armonii Culturale, Curentul Internaţional, Conexiuni, Observatorul, Gândacul de Colorado, Phoenix Mission Magazine, Totpal, Boema. ——————————————–
Georgeta Minodora Resteman
„Descătuşări – Fărâme de azimă” (versuri vechi şi noi), 272 pagini
Editura „Armonii culturale”,
Adjud, 2011
Visul său de a-şi publica volumul de versuri s-a împlinit, azi, numindu-se „Descătuşări – Fărâme de azimă (Versuri vechi şi noi)”. Cartea este structurată în patru părţi, un ciclu al anotimpurilor de suflet, în care se împletesc culorile Toamnei – ca prevestire (Partea I – Picuri de mir), culorile primăverii – ca reînviere (Partea a II-a – Simfonia vântului primăvăratec), culorile zăpezilor sufletului (Partea a III-a – Ferestre de vise), precum şi culorile unui anotimp numit Speranţă – evadarea de sub imperiul sentimentelor încarcerate (Partea a IV-a – Flori sub zăpadă).
Aşezate într-o ordine relativ-cronologică, poemele surprind prin ritm şi culoare, alternând versul clasic, cu versul alb (ce păstrează expresivitatea şi calinitatea poeziei). Se sesizează, odată cu apropierea de axa prezentului, că poemele converg spre o mai mare transcedere a sensurilor, probând încrederea căpătată asupra calităţii „înscrisurilor” sale. La o primă citire, poemele Georgetei Resteman creează senzaţia lecturării unui jurnal de epocă, strict personal, în care iubirea gravează, pe fiecare filă întoarsă, stări contradictorii – efuziuni lirice, tristeţe, bucurie, exaltare ori amărăciune – dar şi vehemenţă, maturitate, înţelepciune, linişte.
În ceea ce priveşte planurile ideatice ale demersului său artistic, se subînţelege că la baza liricii prezentului volum stă iubirea, o iubire profund resimţită, îndelung analizată şi tranşată cu persuasiune, care se divide în părţi infinit mici: pentru fiinţa iubită (iubirea clar-obscură: împărtăşită – neîmpărtăşită), persoanele dragi sufletului său (iubirea ancestralităţii sale), satul românesc (iubirea pentru însemnătatea satului într-o ordine firească a lucrurilor), precum şi pentru pământul sacru al gliei străbune (iubirea ca certitudine, umbrită de regretul neîmplinirilor prezentului).
Pentru Georgeta Resteman, funcţiile poeziei sunt prin excelenţă curative, tămăduitoare, filantropice. Ea iubeşte şi atât, fără a avea, în schimb, ca unică certitudine, decât dăruirea de sine. O dăruire care poate fi balsam miraculos, turnat peste răni vechi şi profunde: „Le mângâi tandru, tâmpla, de dragoste flămândă,/ Dorinţa de-a învinge mă strădui să le-o dărui/ Şi ţes din fire pânza speranţei de izbândă/ Rămân cu ei alături, ca tot ce-i rău să birui” (Dorinţa). Ca efect al acestei funcţii, exclusiv curative, transpare bucuria împlinirii prin fiecare vers, explozia de sentimente generând renaştere spirituală: „Un zumzet sălbatic îmi umple-universul/ Cu zgomot de-aripă, uşor, mă pătrunde…/ Deschid călimara lasând tandru, versul/ Să picure-n calde, mirifice unde.” (Renaştere).
Tonul unora dintre poeziile Georgetei Resteman deşi contemplativ, se păstrează limpede, curat, precum ochii nopţii căzuţi în adorarea magiei cerului înstelat. Deşi trăirea prin iubire este singurul mod de supravieţuire statutat de poetă, ea ştie să fie pe rând iubită, mamă, fiică. Adresându-şi întrebări fireşti asupra locului şi rolului omului pe firmamentul vieţii, formulează – cu destulă înţelepciune – poveţe către cei mai tineri, poveţe în care se regăseşte cu puterea unei primăveri reînviate: „Iar sufletul ce-l porţi nu-i de vânzare/ Pe-un sac de vorbe dulci, e-nşelător/ Cel ce mimeaz-a vieţii disperare,/ Prin lan de amăgiri e călător…” (Povaţă). Şi, deşi viaţa i-a oferit prea puţine motive de bucurie, cu înţelepciune, fără abandon, dar cu tacită resemnare, poeta priveşte întotdeauna partea plină a paharului, reuşind să-şi impună a revaloriza fiecare experienţă, cu absconsa morală că fiecare eşec trebuie să fie începutul cursei spre reuşită: „Sute de miresme adunate-n mine/ Risipesc tristeţea şi-o transformă-n fum/ Renăscând dorinţa, clocotind de bine,/ Bucuria dulce-a timpului de-acum!” (Muguri)
În poezia Getei Resteman, există o multitudine de teme romantice, dintre care – indubitabil – cea mai puternică şi mai evidentă dintre ele este iubirea. Acestei iubiri, cu multiplele sale valenţe, i se subordonează o multitudine de motive romantice, florale, picturale, în structuri lirice pastelate, împrumutând pe alocuri rezonanţe elegiace. Apar astfel: magnoliile, mălinul, floarea de tei, nectarul florilor, lacrimile, frunzele arămii, toamna, primăvara, cântecul. Şi toate acestea, ca motivaţie a vieţii, convertind cu determinare fapta în vis, trăirea în ideal, întunericul în lumina pură a astrelor: „Răvăşită mă-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pământul îl simt sub picioare şi sper/ Să birui furtuni, iar tristeţea din mine/ S-o mistui în flăcări de suflet – mister.” (Răvăşire). Ca amuletă – capabilă să ocrotească iubirea – se foloseşte trifoiul cu patru foi, semnificând magia, norocul, îndepărtarea neşansei, dobândirea fericirii. De multe ori, cadrul natural este unul idilic, precum visul unei nopţi de vară, în care iubirea se întâlneşte cu ea însăşi. Rezonanţele unor astfel de versuri amintesc de glosele eminesciene, de firea înaripată de dragoste a iubitei, de culorile ochilor împrumutaţi din infinitul cerului albastru: „Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii peste noi în noapte.” (Aş vrea).
Într-o împletire suavă a clipei prezente cu cea viitoare (sperată), conştientizând – în fiecare clipă – faptul că poartă în vene sângele strămoşilor săi, departe de ţară, departe de cei dragi, dincolo de lumea pe care o cunoaşte şi o recunoaşte, Georgeta Resteman îşi adună picăturile de suflet, rostind un dulce: te iubesc, române şi te iubesc, România! Apare astfel, ca o verigă a ancestralului său dor, o lacrimă sfântă, ca o rostire psaltică, imaginea tatălui său – element fiinţial necesar pentru aflarea rostuirii interioare şi a echilibrului: „Revăd tabloul sacru al bunătăţii tale/ Cu drag, în poarta casei de sub munţi/ Mă aşteptai c-un zâmbet şi-mi aşterneai în cale/ Doar flori de bucurie şi sfinte rugi, fierbinţi.” (Tatălui meu).
Mai mult, poeta nu-şi poate percepe eul propriu şi nici nu se poate raporta la eul colectiv, fără a trece – prin sufletul său tânjind spre împlinire – fierul înroşit în focul simţirii pentru satul străbun: „De câte ori revin şi-ţi sărut glia,/ Măicuţii mele, mâna, în pridvor/ Purtând în suflet cald, melancolia,/ Te voi numi mereu – SATUL CU DOR…” (Satul cu dor). Resimţind povara depărtării şi dorind – prin întreaga sa fiinţă – apropierea de cei dragi, „priveşte” – într-o stare meditativă – elementele constitutive ale cadrului natural pur-românesc. Se defineşte pe sine, realizându-şi autoportretul, cu fervoarea şi efervescenţa creatoare a unui suprarealist, împrumutând accente fauvistice (culori tari) şi creând magia omniprezentă într-o creaţie populară: „Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Şi foşnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie/ Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul.” (Sunt).
Utilizând (aşa după cum era şi normal) instrumente lirice menite să sensibilizeze, să atragă, să inducă starea de reflecţie asupra adevărurilor vieţii, fără a avea pretenţia de descoperire, prin poezie, a panaceului universal, tonul Georgetei Resteman este blând: dojeneşte dar nu acuză, spune dar nu se dezice, critică dar nu unelteşte. Ca un Om şi Român adevărat, resimte acut realitatea imediată, povara vremurilor, sărăcia, care îi îndepărtează pe oameni şi le transformă sufletele în vaste întinderi sterile. De multe ori, vorbele poetei sunt cuvintele pe care omul modern nu mai are curajul să le rostească, poezia căpătând astfel valenţele unei revolte, menite să aducă la lumină adevărul: „Răvăşită-i astăzi ţara/ De orgolii şi de ură/ De prin colţuri – sare zgură/ Şi ne-aduce iar ocara.” (Vocile străbune – Cetatea Bologa, Sufletul nostru nu-i de răstignit, Blestem, Sătui de minciună, Plecaţi ni-s copiii…, Revoltă). Ridicând privirea către cer (omul – lut moale în mâna Olarului Primordial), poeta simte că salvgardarea poporului român este regăsirea credinţei, prin care se întăreşte speranţa şi se vindecă neîncrederea: „Doamne, te rog să faci Tu o minune/ Păzeşte glia noastră românească/ Adună-i fii-acasă-n vremuri bune/ S-aştepte ca mălinul să-nflorească!” (Am aşteptat de-a înflorit mălinul).
Revine ca laitmotiv esenţial – satul românesc. Un loc sacru, în care interferează energiile benefice ale spiritualităţii româneşti, un loc purtător de eleganţă prin simplitate, păstrător al simbolurilor desprinse din negura timpurilor trecute. Un loc ce aduce sufletului – zbuciumat de umblet şi împovărat de timp – o binemeritată pace: „E-o linişte-adâncă, frumosul e-n suflet, dorinţa-n priviri,/ Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,/ Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri/ Aşa e toamna târzie acolo, acasă, la mine-n Ardeal.” (Toamna, acasă, la mine-n Ardeal). O subtilă asemănare cu poezia coşbuciană, ori chiar reverberând accente din lirica lui O. Goga: „E ger şi în soba-nvechită de timp… lemne ard/ Trosneşte de doruri grădina, zăpezile-o-ngroapă/ Din lacrimi de cer îngheţate privirea-mi se-adapă/ Şi-un lujer de floare uscată zăcând sub un gard/ La fel ca şi mine aşteaptă… din neguri te-arată!” (Nostalgie).
Este imposibil să scrii despre poezia Georgetei Resteman şi să ai pretenţia epuizării tuturor nuanţelor lirice, de a contura toate motivele ori temele expuse prin vers, de a intui toate dorurile şi frământările pe care le încearcă. Fără nici un motiv de îndoială, în schimb, se poate afirma că poezia Georgetei Resteman este una de calitate: expresivă, romantică, al cărei mesaj este recursul pentru iubire, statutarea acesteia ca unic mod de a trece peste orice neajuns al vieţii, de a depăşi orice obstacol, de a găsi rostul şi echilibrul, într-o lume a dezechilibrelor. Fărâme de azimă (Versuri vechi şi noi) este o lectură agreabilă, bazată pe furnizarea încrederii şi convertindu-se într-un mozaic, în care satul românesc capătă nuanţe de vechi şi de nou, actuale sau străvechi, resimţite din plin de fii săi, pelerini pe meridianele Pământului. Prin apariţia acestui volum de poezie, încă de la debutul său, Georgeta Resteman dovedeşte stil, rafinament şi artă poetică, fără a cădea în patima versului steril. Deşi există multe voci autointitulate „cu autoritate” în domeniu, asta nu înseamnă că mesajul transmis de astfel de voci este pe gustul tuturor ori satisface în totalitate setea de lectură a cititorului – pe care, de cele mai multe ori, îl subestimează în mod deliberat. Şi, fără îndoială, a alege să scrii, doar pentru satisfacerea orgoliilor personale, riscând să fii înţeles doar de propria persoană, de a afişa constant o exagerată doză de erudiţie, în detrimentul curajului de a te apropia de sufletul cititorului, este calea sigură de a rata adevărata poezie. În antiteză cu „vocile” mai-sus amintite, prin tot ceea ce scrie (şi nu numai prin poezie, ci şi prin numeroasele sale intervenţii publicistice ori jurnalistice), Georgeta Resteman dovedeşte forţa unui creator valoros, incoruptibil în faţa valurilor postmoderniste, păstrându-şi intactă dorinţa de a transmite, de a genera stări pozitive, de a ilumina spiritul. În concluzie, prezenta lucrare are toate ingredientele necesare unei reuşite şi, cu siguranţă, va fi apreciată ca atare, creând premisele „adăugării” în panteonul literaturii române a încă unui nume valoros: GEORGETA MINODORA RESTEMAN. Fărâme de azimă – pâinea şi vinul unui sacru legământ – se naşte dintr-o celestă iubire de oameni.
