Ploaie Californiană

Los Angeles, California. Minune! Zbenguiala norilor din cursul nopţii, aduseseră ploaia dupe zece ani. Ploaia îşi continua nostalgicul cântec început dis de dimineată. E ploaie de Toamnă autentică, ploaie aşteptată de multă lume de ani de zile, mulţi necrezând c-o să aibe şansa să o mai vadă, să le biciuiască faţa. Şi ce ploaie ! Ploaie ce toarce poveşti din istoricul omenirii, ploaie pe care aş dori-o fecioară pe care s-o plimb pe plajele californiene pline de turişti cheflii, ploaie pe care

s-o pot săruta şi s-o strâng în braţe somnoroase în nopţile şi zilele mele de weekend şi vise. Numai cine nu a dus lipsa ploii, nu ştie ce înseamnă un asemenea eveniment sufletesc .

Zâmbesc nu prea fericit o secundă şi ploaia îmi trece sfioasă prin faţa ochilor , ţârăind a poveste deşertică şi pătimaşe. Nu-mi venea să cred că se coborâse până la oameni !

O văzusem neîncrezător cu o seară mai înainte, plimbându-se pe dedesubtul cerului albastru, arătând ca nişte  petale de Cireş. Aerga prin  nori, visând să ajungă pe pământ şi să plângă în voie lângă pieptul arcuit al Oceanului Pacific, legănată de Părăluţe şi Oleandri îngăduitori, ca luminile invadatoare din Beverlly Hills s-o poată consola.

Oftez rezemat de fereastra ce dă spre bulevardul Hollywood .Oamenii se plimbă râzând prin ploaia interminabilă.  Arborii ornamentali, ca şi pomii fructiferi ce se zăresc prin grădinile americanilor, îşi foiesc coroana a mulţumire, ca un batalion de recruţi la exerciţiile de de rotirea corpului .

Mă  gândesc la americanul Bill şi la ploaia care huruie pe acoperişuri. Pe   bulevardul Hollywood observ cum maşinile aleargă cu precauţie să nu lovească pietonii neatenţi.

Bill e mort. L-au găsit mort. A fost omorât cu bestialitate şi poate criminalul se îngrozeşte la gândul că

sângele lui Bill se poate împraştia în ploaie şi -l va stigmatiza, arătându-l mulţimii, justiţiei.

Bill fusese în ultimul timp vagabond. Maxim Gorki alintându-i în operele sale cu numele de golani. Desigur că Bill nu era golanul lui Maxim Gorki din prozele sale, el era vagabondul din America celor o sută de senatori şi a celor 50 de state !

Plecând din Romania în 1984 şi trecând prin Yugoslavia şi Italia, am văzut pentru prima oară cum arată adevăraţii vagabonzi şi homosexuali şi nu mi-a căzut atât de uşor, la fel ca şi în USA, văzându-i zi de zi, în drumurile pe care le fac în Los Angeles sau prin împrejurimi, cum ar fi Las Vegasul sau San Diego. În Las Vegas am văzut doar un indoamerican vagabond pe bicicletă şi un vagabond afroamerican, beat pe o bancă în Down Town la autogara interstate. Oraş fără minorităţi într-un timp limitat.

Cu Bill fusese altfel. Locuiam în Los Angeles pe Lillian Way în apropierea bulevardului Santa Monica şi Vine street .

Zilnic plecam la cursuri spre Hollywood Bulevard, luând-o pe jos pe strada Vine în sus spre Nord cam 400 de metri, unde la intersecţie se afla Academia de Estetică Willfred. Acolo eram student de-o bună bucată de timp şi-n drumul meu îl văzusem de mai multe ori pe vagabondul Bill împingându-şi căruciorul cu bulendre .

Bill se târa de colo colo, zi de zi cu căruciorul luat de la un supermarket pe strada Vine,stradă largă, comercială.

Într-o zi m-a abordat jenat, să-l ajut cu nişte mărunţiş, să-şi poată cumpăra puţină mâncare, fiind nemâncat de câteva zile . Sinceritatea lui m-a dărâmat. I-am oferit mâncarea pe care mi-o pregătisem pe ziua aceea, urmând ca în următoarele dimineţi să-i aduc şi lui câte ceva de mâncat. În felul acesta mă obliga să am frigiderul plin, să mă duc mai des pe la supermarketul Jones de pe bulevardul Sunset .

Alteori i-am dat haine şi încălţăminte pe care nu le mai purtam, dar pe care nu le- am observat la Bill niciodată. Îmi spunea că noaptea trecută se lăsase frigul peste oraş şi tocmai se întâlnise cu un alt vagabond mult mai sărac decât el şi fusese nevoit să-i dea ce-i prisosea pentru a trece cu bine de frig, pentr.-u a nu-şi pierde viaţa.

Alţii poate că îşi dădeau lucrurile în schimbul drogurilor sau cumpărării de alcohol, nebănuindu-l pe bietul Bill că face aşa ceva . El nu arăta a om care se droghează.

Bill se născuse pe pământul noii Europe în America unde crescuse şi îşi făcuse profesia de profesor de liceu.

Edgar Allan Poe, Walt Witman, Mark Twain erau autorii săi preferaţi, cultivându-i virtuos în sufletul studenţilor săi, trecându-i astfel sute de studenţi prin clasă.

Bill era împătimit de pedagogie, de formare a desăvârşirii educative a elevului, considerându-l o piuliţă a viitorului societăţii, negând gunoaiele străzii, situaţie în care se găsea şi el de câţiva ani. Vina zicea el, trăgându-i-se de la un elev recalcitrant. Acest elev sărise la bătaie doar din cauza antipatiei faţă de Berenice şi Manuscris găsit într-o sticlă, nuvele scrise de Edgar Allan Poe.

Repezit şi nepoliticos, aşa cum sunt mulţi afroamericani, elevul Jim reuşi să-l scoată din sărite pe profesorul Bill care fu  nevoit în cele din urmă, să apeleze la “Ieşi afară din clasă!”,la care Jim, amintindu-şi că ai săi fuseseră aduşi nu de mult din Africa pe contract temporar în agricultură, sări peste bănci ca peste un gard oarecare

şi-l pocni cu cartea de literatură pe profesorul Bill de-l podideşte sângele pe nas! Uluit,profesorul pune mâna pe băţul folosit la Geografie şi reuşeşte să-l repeadă de două ori peste

dosul stafidit de stat atâţia ani pe băncile şcolii al lui Jim. Scăpă reuşind să răstoarne bănci şi mese în drumul său de rebel şi să se ducă glonţ la biroul managerului pentru a depune reclamaţie că a fost discriminat, bătut cu băţul ca pe timpuri, pe plantaţia stăpânului.

La câteva zile de la incident, Bill fu destituit şi studenţii drept răspuns refuzară să se mai ducă la liceu, dar şi câţiva profesori loiali clasicei disciplinări a nărăviţilor, îşi anunţară demisia în presă . Şi presa sări la bătaie.

Oraşul începu să fiarbă şi întrebarea care pe care făcu ocolul Americii, până ce consiliul de conducere anunţă rechemarea lui Bill şi a celorlalţi profesori, să-şi poată continua profesia pentru care fuseseră pregătiţi cu atâta trudă de către familie şi societate .

Studenţii triumfă şi asaltează florăriile şi cumpară până şi vazele.Oraşul fierbe, e victorios, traditionaliştii au readus America înapoi.

În casa lui Bill şi a celor două surori  ale sale, studente la biologie, aproape că nu mai este loc unde să pui piciorul. Fofotă de oameni. Flori peste tot.Guvernatorul şi primarul au ţinut morţis să-şi înceapă campania politică chiar în casa profesorului Bill, asaltat de jurnaliştii ţării, de reporteri şi posturi de televiziune importante.

Cu o jumătate de oră înaintea asfinţitului de soare , Bill se duce la cimitir şi pune florile primite pe toate mormintele din cimitir .

La marginea cimitirului, în partea de Răsărit, se găsesc mormintele strămoşilor săi, strămoşi veniţi în America pe la 1848 din Irlanda si Germania, îngropaţi aci, să stea barieră între morţi şi vii, să spună Soarelui dimineaţă de dimineaţă, că întunericul veşnic în care au căzut, nu e aşa de întunecat, dar e inevitabil .

Prietena sa, frumoasa actriţă Randy l-a însoţit pe Bill. Pune coşul cu flori de Trandafir alăturea şi aprinde lumânări.

Bill îngenunchează şi mângâie crucea de marmoră a părinţilor săi, foşti profesori, decedaţi în urma unui accident aviatic local. Lacrimile dau buzna peste blonzii săi obraji şi Randy îl mângâie pe umeri mecanic. Aparatele de fotografiat ţăcăne într-una.Televiziunea se află şi ea  la post. Vrea să vadă, să audă tot. Americanii nu sunt americanii cunoscuţi din

Filme. Americanii sunt conservatori şi lumea trebuie să ştie, să-i respecte.

Bill se reîntoarce acasă cu lumea după el. Spre mijlocul nopţii când se retrage şi ultimul reporter o însoţeşte pe Randy la ea, acasă. Aceasta locuia singură la câteva străzi depărtare.

Cele două surori ale lui Bill protestaseră în zadar, că le lasă singure cu casa încă vraişte, cu telefonul zbârnâind din minut în minut. Felicitări, ameninţări, propuneri de viitor. Oricum e o noapte de izbândă socială şi Bill pare şocat de turnura luată.

Randy moştenise o casă de două apartamente din partea unei mătuşi şi hotărâse să le vândă şi să se mute în Los Angeles, să fie mai aproape de studiourile de filmare.

După vre-o patru ore de somn zdravăn, Randy şi Bill auziră bătăi repetate în uşa de la intrare . Când Bill vru să sară din pat şi să se ducă la uşă, Randy îl reţinu lângă ea, astupându-i gura cu podul palmei, ca nu cumva să răspundă celor ce continuau să ciocănească şi să zgândăre soneria. De afară auziră vocea sergentului Garry şi Robert,implorându-i să le deschidă uşa pentru comunicări importante.

Bill îndepărtă palma logodnicei, coborî şi aruncându-şi un halat pe umeri, se grăbi să ajungă la uşă şi să întrebe:

-Ce v-a apucat băieţi? Eram aşa de obosit…Puteaţi să-mi daţi un telefon, sau mai degrabă treceaţi pe la liceu în cursul zilei !

-Păi la şcoală n-o să mai mergi, dragă profesore, interveni Robert.

-Au intervenit iaraşi cei din consiliu?

întrebă Bill nedumirit. Directorul tocmai a fost demis, în urma celor întâmplate cu mine. Mi-a trimis chiar şi ameninţări în cursul serii. Dar ce este cu voi?Parcă v-a luat oceanul barca? Cyntia şi Annie vă pot confirma rechemarea mea la şcoală! Ele au răspuns la telefon şi au aflat primele vestea.

-E prea târziu, îl întrerupse Gary. Ţi-a ars toată casa şi surorile ţi- au murit în flăcări. Acum venim de la locul accidentului.

Bill se rezemă de uşă, alunecând apoi pe lângă tocul uşii, nemaiauzind că incendiul pornise din garaj şi se întinsese cu repeziciune peste tot, înghiţind totul.

Ancheta durase peste şase luni, Bill fiind acuzat că pusese foc la casă, să-şi ucidă surorile. Acestea se opuneau căsătoriei cu năbădăioasa Randy, de altfel o fată frumoasă şi de success.

În timpul de arest, cunoscuţii, prietenii şi chiar rudele i-au întors spatele lui Bill, cu toate că acuzaţia de crimă a autorităţii fiind necredibilă.

Situaţia s-a schimbat brusc, doar în momentul când un vecin s-a hotărât să spună că în noaptea incendiului observase două femei şi un bărbat strecurându-se în garajul lui Bill şi apoi la nici 20 de minute să se declanşeze incendiul devastator.

Sărac şi cu sufletul ferferiţă, Bill apucase străzile şi de aci, aproape că-şi pierduse minţile, pomenindu-se pe străzile din Los Angeles,la sute de kilometri de fosta casă, împingând un cărucior de magazin.

De acum, viaţa pentru Bill era un foc imens în care ardea ca şi pasărea Pheonix .

Puţinii bani pe care îşi amintea că-i avusese în urma eliberării din arest, o aşa zisă Carolyne ce-l adusese cu maşina în LA, îl ajutase să scape mai repede de ei şi să ajungă să împingă căruciorul vagabonţiei pe străzi. Adăposturile de noapte organizate de guvern sau biserici în diferite cartiere în oraşele americane nu sunt accesibile tuturor celor în nevoie din motive diferite.

Să nu uităm că fostul profesor avea mintea oarecum răvăşită şi neavând discernământ rămăsese permanent pe băncile oraşului, sau dacă era norocos, prin vre-un ungher al vreunei clădiri abandonate. Frigul din timpul nopţii nu-l cruţa nici o secundă, nelăsându-l să se odihnească şi să-şi întremeze creierul afectat . Apoi şobolanii şi ceilalţi vagabonzi ce-i dădeau târcoale cât era noaptea de lungă, îl făcea să rămână alert până ce dispărea întunericul de peste oraş. Şi venise ploaia.

Ploaia continua să cadă. Astăzi am văzut fulgere şi am auzit tunete. Parcă veneau din ţara dacilor drepţi şi frumoşi . Deschid fereastra larg şi văd Palmierii cât cinci etaje de mari, râzând, plângând moartea lui Bill. Trecuseră ani, crescuseră împreună pe străzi, solitari. Bill îmi povestise nu de mult, că vagabonzii ajung pe străzi unii accidental, alţii voit, să arate lumii ura lor, pentru rânduiala civilizaţiei ipocrite.

Critica adesea perioada revoluţiilor franceze, căci ar fi întârziat evoluţia lumii culturale şi materiale cu mulţi ani, ca de altfel şi invazia turcă in Bizanţ ce handicapase saltul moral şi tehnologic european cu sute de ani. Călătorise mult şi cu familia şi de unul singur, asimilând privelişti, civilizaţie. Bill fusese un intelectual rasat.

Avea zile când mă evita din cauza mizeriei, a hainelor rupte, poate chiar putrede. Pe mâini i se vedeau urmele lăsate de păduchi şi poate ploşniţe şi încerca jenat să şi le ascundă. Sumar se putea spăla pe la staţiile de benzină, care slavă domnului în oraşele americane plouă cu ele şi cu anexe; cu ateliere de reparat sau mici magazine generale, cu alimente, băuturi etc.

Băile publice, numite mai degrabă săli de relaxare, sunt destul de costisitoare şi neaccesibile la vagabonzi, din cauza riscului de faliment .

Cu mâncarea, vagabonzii, săracii, se descurcă mai bine, putând să ridice zilnic câteva kilograme de alimente, distribuite de către biserici sau alte organizaţii neguvernamentale. Aceste alimente sunt primite prin donare de la marile magazine alimentare, sau chiar direct de la fabricile agroalimentare, donatorii având dreptul să deducă cheltuielile la taxele făcute anual .

Apoi mâncarea gătită în restaurante şi nevândută, se poate  distribui săracilor, persoanelor în vârstă şi acelora care nu pot să-şi facă cumpărăturile, vagabonzilor ,etc.

Pe Vine Street se găseşte restaurantul romănesc Mignion condus de Marian Paraschiva şi sotia acestuia, doamna Felicia Popescu Paraschiva.Aceştia am înţeles că donează alimente bisericilor româneşti din zonă, Duminică de Duminică.

În zona restaurantului Mignion îşi făcuse vad un vagabond român ce susţinea că fratele îi este ambasador în Venezuela, românii luându-l la bani mărunţi, de ce nu pleacă la frate-so şi continuă să doarmă pe străzi. Dar puţin îi păsa de fratele său ! Pe fosta sa logodnică Randy, actriţă de acum luată în seamă, o văzuse la braţ cu exdirectorul de liceu, unde bietul Bill funcţionase ca profesor.

Randy îşi scotocise poşeta şi-i aruncase câţiva cenţi în căruţ peste zdrenţe, iar în momentul când îl recunoscuse, se înmuiase şi-i mai aruncase 20 de cenţi, povăţuidu-l să-i economisească şi să-şi cumpere haine de înmormântare.

Bill nu i-a răspuns. A lăsat capul în piept, în timp ce-o lacrimă i se rostogolea din ochii albaştri spre pieptul aproape neânvelit.

Bill nu-i putuse răspunde, fiind şocat de apropierea dintre fosta lui logodnică şi inamicul său numărul unu, fostul director ce-l destituise pe Bill, bănuit de incendierea casei sale şi de moartea celor două tinere surori. Straniu, straniu, straniu !

Bill nu-i răspunsese fostei logodnice la dispreţuitorul sfat, amintindu-şi de zilele când putea să-şi ascundă căruciorul cu care umbla de colo, colo pe străzile din Los Angeles

şi să se refugieze în sala vreunui cinematograf, căutând-o pe Randy în distribuţia filmului respectiv. Era perioada când Bill începuse să-si regăsească amintirile, simţind că relaţiile sale cu mediul înconjurător, încep să prindă iarăşi contur. O căutase doar emotiv pe Randy, sperând ca viitorul să-l redreseze cumva şi s-o recâştige total.

Erau zile când Bill avea mobilitate cerebrală dinamică şi provocatoare, vorbindu-mi de regizorul român Jean Negulescu şi filmele sale; Vin ploile, Jesica, Johnny Belinda, Cum să te măriţi cu un milionar, Cei şase invincibili, Nimeni nu trăieşte o veşnicie,Căutătorii de plăceri, Femeia din Singapore, Femeia Nisipurilor,etc.

Îl ştia pe exromânul John Houseman,actorul care a luat premiul Oscar în 1973, interpretând rolul profesorului de drept din filmul” The paper chase”. Se salutase mai de mult cu Adrian Zmed, un alt actor american de origine română şi participase la biserica unde tatăl actorului era preot, la slujba duminicală.

Ştia scrierile lui Mircea Eliade şi Eugen Ionescu,sfătuidu-i şi pe studenţii săi, la studiul acestora, ca materie obligatorie .

Plouă într-una. Bill zace la morga din oraş, de câteva zile.

I-au scos ochii, să nu mai vadă focul imens în care i-au murit surorile. I-au tăiat mâna dreaptă cu care a încercat să-l îndrepte la drum pe Jim, mâna cu care formase numărul de telefon de la FBI, să întrebe ce se mai aude cu incendiul şi morţii săi.

I-au tăiat apoi şi capul său de american mândru de neamul său, să nu-l mai poată roti şi să-şi vadă ochii umpluţi până la refuz de durere şi aşteptare.

Povestea lui Bill, cunoscută întâmplător, este povestea ploii, povestea multor dezrădăcinaţi, plecaţi din vatra strămoşească spre locuri unde n-aveau nici-o chemare şi datorie să fie .