Tudor Petruţ: Au trecut mulţi ani de când n-am mai stat de poveşti cu Oana Sârbu. I-am urmărit cariera şi m-am bucurat mereu de realizările ei discografice, de creativitatea culturală prin care a cules şi prelucrat atâtea bijuterii muzicale româneşti. Şi oricum n-am uitat niciodată de vremurile cu liceeni si premiere de film şi spectacole, şi voia bună a tinereţii. Mereu mă mai întreabă cineva, cu haz, dacă am fost eu Şerban într-adevăr îndrăgostit de Dana. Bineînţeles! Ne-am regăsit de curând în eterul digital ca să ne mai aducem aminte de una de alta. Şi mai ales de Liceenii.
Oana Sârbu: Din film îmi amintesc de aproape toate replicile şi scenele. Începând din ziua când am dat probe cu Ştefan Bănică, la Buftea, pâna la zilele de filmare, stângăciile de tot felul dintre noi, dar şi replicile rostite uneori fără profesionalism dar pline de candoare. Parcă îi revăd plini de viaţă pe actorii profesionişti care ne-au ajutat atât de mult. Fireşte, îmi e mai mult decât vie perioada ce a urmat, premierele din micile şi marile oraşe ale României, lumea care venea buluc la spectacolele noastre, succesul nebun întins pe o perioadă lungă de timp. Şi acum Liceenii îşi câştigă admiratori în rândurile publicului tânăr datorită difuzărilor de pe posturile de televiziune. Asta şi pentru că în România e un dor real de filme cu şi despre tineri, şi astăzi nu mai există modele.
Tudor Petruţ: Eu fiind plecat de atâta vreme poate că nu mai înţeleg prea multe despre modelele, nici de atunci, nici de acum. Nu ne-am dorit, în Liceenii, sa întruchipăm modele, ci personaje, aşa cum erau ele la vremea aceea, frivole şi adolescentine, imberbe emoţional într-o lume cenuşie, dar nu lipsită de zâmbet. Iar Dana era motivul nostru de zâmbet romantic în film.
Oana Sârbu: Dana e un personaj care îmi seamănă mult. Are maliţiozitate, seriozitate, sensibilitate, conştiinciozitate. E un personaj feminin care a creeat moda, la vremea respectivă. Şi model.
Tudor Petruţ: Nevoia de dragoste simplă, adolescentină, proaspătă, a fost una dintre nuanţele care îşi păstrează candoarea din filmul de atunci. Foarte mulţi dintre românii-americani pe care îi cunosc încă îmi mai povestesc despre reacţiile lor. Şi pentru că aproape fiecare cămin românesc de pe-aici are instalate televiziuni din ţară, Liceenii este în continuare un film foarte vizionat. Am rămas însă curios despre cum îl percep tinerii de acasă, crescuţi într-o lume nouă, vibrantă.
Oana Sârbu: Filmul place şi acum, mă tem însă că nu mulţi tineri urmează acele exemple. Şi e firesc să fie aşa, societatea s-a schimbat mult de atunci. Dar cred că există dragoste şi romantism şi acum, în rândurile elevilor. Chiar dacă e transmisă prin sms, msgr sau e-mail, şi nu prin rânduri scrise. Nu cred că elevii români de azi nu mai sunt romantici. Sau nu vreau să cred.
Tudor Petruţ: Şi noi, interpreţii din film, ne-am schimbat. Mi-e greu să mă revăd în hainele lui Şerban. Nu cred că am mai văzut Liceenii de ani de zile. Păstrez legătura cu colegii mei, cu dragostea dintotdeauna. Cu toate că peste noi s-au aşternut un ocean şi câteva decenii. O amintire aici, o amintire colo, poate chiar câte o lacrimă fugară care vine cu vârsta.
Oana Sârbu: Nici eu nu-l mai văd pe tot, n-am răbdare. Dar revăd secvenţe. Cu nostalgie, ăsta e sentimentul principal. Sigur, unele lucruri mi se par de-a dreptul puerile, caraghioase. Dar filmul are ceva suav, curat, ceva ce nu mai întâlneşti acum, are o poveste frumoasă şi un cântec care a mers la inimi.
Tudor Petruţ: Un cântec care merge la inimă a fost întotdeauna în repertoriul solistei. Cum să nu-mi amintesc de serile în care eram părtaş la adevărate elucrubraţii muzicale, cu Oana şi Ştefan în prim plan, cu Mihai şi cu mine maimuţărindu-ne cu vocea a doua. Muzica a fost pentru Oana marea dragoste.
Oana Sârbu: Am o trupă cu care mai cânt o muzică pe care românii parcă nu sunt pregătiţi să o asculte, dar asta e, merg mai departe. Ultima apariţie discografică e un Best of cu cele mai frumoase melodii de dragoste compuse de Virgil Popescu, fostul meu soţ şi un muzician excelent. Altfel, sunt angajată la un minister serios care-mi asigură existenţa şi unde organizez evenimente de cultură, eu terminând între timp studiile la Facultatea de Relaţii Publice şi Comunicare.
Tudor Petruţ: Fiecare ne-am construit o viaţă înafara marelui ecran. Ne-am împrăştiat în cariere adiacente, supravieţuim unui ritm diurn plin de întâmplări. Când bune, când apăsătoare. Avem cu toţii copii. Băieţii mei sunt mari şi au deja aripi.
Oana Sârbu: Şi eu în ultimul timp mă ocup de fiul meu, care-mi ocupă toată ziua. Am un băiat superb de care vreau să fiu cât mai aproape acum, în primii ani ai vieţii lui. Aşa că meseria a trecut pe un plan secund. Împlinirea a venit acum şi nu în anii primei tinereţi, acum când sunt mult mai matură şi mai echilibrată, am un copil pe care-l ador. Asta mi-a schimbat mult existenţa şi m-a apropiat din nou de părinţii mei. Avem o familie frumoasă şi încerc să-i duc mai departe valorile, tradiţiile, chiar dacă nu se mai potrivesc azi. Eu sunt optimistă că lumea se va opri din atâta alergare după material şi va mai respira un pic de aer curat. Nu sunt căsătorită, dar am un partener care mă susţine şi pe care-l susţin, într-o lume ambiguă. Cred în prietenie şi în valori spirituale. Citesc, când am timp, mă îmbogăţesc sufleteşte cu tot felul de bucurii mici. Şi nu în ultimul rând merg la sală şi am grijă de viaţă, şi de silueta mea. Un regim de viaţă sănătos, pe cât se poate.
Tudor Petruţ: Vedeta în stare de graţie matură. Mi-o închipui pe Oana, o mamă minunată, plină de dragoste. Şi mă bucur pentru liniştea ei. Dacă ar fi ştiut Şerban atunci, ar fi luptat pentru Dana până la capăt. Numai că ea nu l-ar fi ales…
Oana Sârbu: Nu l-ar fi ales din pricină că Mihai a fost mai stăruitor, şi n-avea atâtea variante precum Şerban…
Tudor Petruţ: Am simţit-o cum râde sănătos, scriindu-mi. Ne-am despărţit, de la ecran la ecran, cu bucuria că am rămas mereu apropiaţi, nu numai personaje dintr-un film, ci prieteni şi părinţi. Am uitat doar să-i mai scriu, ca un ecou de demult: ”în vreme ce tu culegeai lauri cu şahul tău, eu culegeam scoici…pentru tine…”
