mamasifiica

mamasifiicamamei mele, D-nei Lizeta  SUSANU

Am ajuns la 38 de ani

si am trait mai mult decat altii

in 80, ce spun, 100 de  ani, pielea mea transparenta, de copil

timid, prea timid,

cu ochi mari,negri

plangeam din orice

firava cum eram,

ma impleticeam la fiecare pas,

mana mamei – dreapta – imi strangea incheietura

sa nu cad

ce picioare frumoase avea mama

in sandale grena cu

talpile groase si taior la moda, sare si piper, ce denumire

mai era si asta, taior pipit se numea (ce vremuri…)

EU

Nu aveam nici un rost,

MAMA ERA SINGURUL MEU ROST.

imi doream sa fiu ca ea.

ADOLESCENTA :

un fel de mutenie

fara, fara chip.

cu poza lui Nichita lipita pe usa,

o oarecare luciditate

spintecam,

spin-te-cam in fiecare zi dezordinea

ramasa

din suflet

de sus in jos si

si priveam prin fereastra dormitorului

Biserica Trei Ierarhi.

in fiecare noapte scriam in jurnal

tare isi mai dorea mama sa citeasca macar

doua randuri

sa vada ce scriu

despre ea.

Adormeam…

pana la etajul 9 ajungea pojghita aceea lucioasa a noptii

Si brusc mi-am dat seama ca toate amintirile mele

ale noastre,

ma insotesc,

merg cu mine peste tot

pana la 9 ani ce-a fost ?

zambetul tanar al mamei, sticlele de cico, catelul roz din plus,

luat pe o trotineta verde,ratusca brodata de deasupra usii

(cand am plecat a ramas acolo, in orasul B.)

trandafirul din brosa mamei,

inelul ei cu piatra albastra

purtat pe inelar.

pana la 19 ani ce-a fost ?

am redescoperit jurnalul, meditatiile,

nesfarsitele probleme de matematica, comentariile literare

prima intalnire la pescaru intr-un inceput de toamna

in orasul G.

un film la cinematograf

stateam in ultimele randuri sa ne tinem de mana.

disperarea de a trai mai repede (stiam de atunci ce va urma ?)

de a iubi

totul

deodata, de a rade

bucuria plimbarilor

pe « libertatea » vanduta ieftin

ce frumoasa era dunarea

din ochii mei de atunci…

de atunci…

da, acei ani,  i-am pierdut pentru totdeauna !

cu timpul m-am vazut mai bine,

am ales sa nu fiu niciodata singura,

mai ales in ziua

nuntii. Mireasa tanara in caleasca trasa de cai albi,

mama-tata-eu-tu

m-am cercetat de atunci pe toate fetele

luna de miere intr-un hotel vechi, de provincie,

apoi fericirea de la malul marii,

l-am adorat, l-am privit dormind,

l-am iubit, i-am citit toate versurile mele, m-a ascultat

mereu,

mereu.

eu si el

intr-o fotografie la mare, cu palaria de pai

albastra

si doi caini uriasi

simti nisipul fierbinte si astazi ?

il mai simti ?

luuuuuuung si chinuitor inceput, stiai mama ?

unde esti, mama ?

in locul in care respiram eu, erai si tu…

trecut-au anii

trecut-au anii…

asa cum traia el, traiam si eu,

cu forta,

cu disperarea, cu nebunia de a mai castiga o zi,

de a invinge.

La …26 de ani am avut o revelatie :

IADUL E AICI, PE PAMANT,

printre noi, viata nu ne apartine,

traim haotic, straini

fara umbre – destinul este mereu cu un pas inaintea noastra

si hotaraste.

traiam  doar clipa,

apoi am inteles

in spatele aparentei nu exista decat vidul !

nu mai aveam nimic,

doar inclestarea,

echilibrul nu mai exista, s-a prabusit

o data cu tineretea

o data cu strangerea mainii mamei,

o data cu B O A L A.

joc trist, durere permanenta 

recunosc, trisez, mama,

confectionez  noaptea  iluzii,

imi impun fericirea si sperii moartea, o alung,

trisez furand din tineretea altora, am devenit un

personaj ideal,

un simbol

al puterii si energiei,

ori tu,stii, mama,

dincolo de fiinta mea

nu e decat desertul.

Dupa 35 de ani nu mai exista jurnal,

nu mai exista

timp

totul se scrie direct pe sufletul si pe chipul meu

cu litere mari,

acum poti sa ma citesti, mama

traiesc

intre viata adevarata si

propriile mele halucinatii

lumea fantasmelor a devenit o poarta,

o alta poarta….

scrisoare pentru mama  (partea II)

carbuni incinsi, zi de vara

un nou inceput

trecut-au anii…atat de diferiti suntem astazi

carbuni incinsi, zi de vara

de timpuriu am invatat sa pretuiesc roadele pamantului

peste furnici peste pamantul uscat soarele dogorea

totul e parca fara viata uscat si aerul e greu apasator

crengile copacilor sunt uscate nimic nu respira parca-I sfarsit de lume

spune-mi doamne care e semnul durerilor tale care  e semnul mortii

incotro se duc mortii cand se duc

negrul ce mult am iubit negrul pamantul pare sa se faramiteze sub talpi totul sta in nemiscare

ma misc ca intr-un scenariu vechi scris demult

candva il citea mama mea lizeta statea in fundul patului stransa ca un copil frumoasa semeata si imi zambea

un zambet continuu de bucurie de iubire de apasare a unei maturitati prea devreme stiuta

se uita la mine ca la o picatura de apa curate “pentru cine scrii tu toate acestea” ma intreba

pamantul acela uscat iti intepa calcaiele,

merg pe acelasi drum cunoscut calc legata la ochi pe carbuni incinsi simt fierbinteala usturimea e din ce in ce mai apasatoare

cand o  sa scap de durerea asta

intristarea ei imi aducea moartea

tineretea lui imi aducea viata.