POEM DE ZIUA MEA
Profundul violoncel al nopţii
Azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare.
Imaginea de ceaţă a lucrurilor îşi dizolvă formele
În fluviul de lumină albastră
Muzeul de artă tresare sub paşii poetului
Picturile curg înapoi în pensule
Imaginile fug pe câmpuri răzleţe
Împiedicându-se de fluturi călători
Personajele principale ţin discursuri despre
Vreme
Şi despre căderea în păcatul picturii,
Autorii fug speriaţi de moartea criticii.
Dar nu, nu acesta e poemul căderii mele,
Am ceva pentru voi, prieteni din toată lumea,
O sărbătoare de iunie sub care mă nasc
Aseară m-am întâlnit cu mine și arătam obosit
Dacă am noroc voi muri de o boală celebră, nouă
Şi se va vorbi de ea la televizor.
CATEDRALA
Pe câmpul timpanului se va construi o catedrală
Picturile vor curge maestuos pe pereţi
Judecata de apoi va trece prin sala unde
Credincioșii se vor așeza cuminţi să primească smoală
Dacă e din mâna Domnului cu plăcere
Totul va fi dominat de legea cadrului
Şi a perspectivei hieratice
În centru Hristos va domina axial
Peste gândurile noastre nespuse, firești
Culegând nebunia spirituală
Nebunia veșnică, nu cea trecătoare
Subtila cunoaștere a dogmelor va fi centrul
De unde izvorăște prostia ca un fluviu de foc
Din când în când va veni un înger cu apă,
Cu bere și mici cu muștar
Vom mânca graţios micii și pâinea
Orice vine din mâna domnului e spirit și taină
Chiar și plictiseala, chiar și sexul neprotejat
Pe câmpul timpanului catedrala râde subţire
Clopotele sunt doar pentru iniţiaţi.
Hei, tu, cel care nu știi cu ce se mănâncă astea
Fii fericit, gândul tău colorat
A ajuns până la Domnul
Şi încă mult mai departe…
LINIA IMAGINARĂ
Când am tras acea linie imaginară
Toţi câinii din oraș au început să latre
Toate bunicile au încremenit cu nepoţii de mână
La birtul din colţ zeii au ieșit plictisiţi la o bere
Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară
Sau să-i fac să se iubească nebun
Dar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă
Așa că dimineaţa asta e o dimineaţă tristă
Banală, plictisită, nici măcar nu merge la școală
E vacanţă și totul e asemenea vacanţei
Singura preocupare sunt fenomenele normale
Cum ar fi privitul în ochii minţii
Şi mersul pe catalige
Pentru a analiza lumea de sus
Când am tras acea linie imaginară nici nu am știut
Că doamnele visează la iubirea veșnică,
Când ești copil te uiţi după fetiţe
Când ești bătrân te uiţi după doamne-doamne,
Pentru o doamnă am oprit odată apele și munţii
Am oprit poeţii și criticii literari
Am oprit câinii să latre
Ea m-a lăsat să-i pup mâna
Care brusc s-a ofilit și doamna a murit curând
Toate femeile sărutate de mine se ofilesc
Apoi se întristează și mor devreme
PRIETENILOR
Mă numesc George Terziu
Atât
În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât
Cred că dacă vă dau bere o să fie mai bine
Ca în filmul acela Un om și un câine
Amintirea voastră am pus-o în rama din piept
Ca să-mi fie aproape atunci când v-aștept
Vă asigur de toată dragostea mea
Şi-o să vă dau locul lângă mine, pe stea
Vom călători prin spaţii deschise
Mai aproape de cer și de vise
Mă numesc George Terziu
Atât
În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât
EMINESCU MEU
Mă gândesc la Eminescu
La un Eminescu care mănâncă și bea
Nu ca la o iluzie, ci ca la
Un om simplu visând la o stea
Niciodată nu vin la el cu mâna goală
Îi aduc slănină și ceapă
Îl doare o mână și capul îl doare
În vreme ce bea niște apă
Voi muri, îmi spune șoptit, voi muri
Îmi vor face statui și evenimente
Apoi vor merge cu sentimentul de turmă
Cu mare fast să se-mbete
Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii
Dacă mori devii ideal
Îmi șoptea Eminescu, în vreme ce ploaia
Cădea peste noi, ca un val..
Într-o zi a plecat departe, departe
Într-un alt spaţiu terestru
Prietenii mă cheamă să bem o pălincă
Căci a murit Eminescu
FANTEZIE CU TINE
Te voi bea dimineaţa la prânz şi seara
Ca-ntr-un ritual numai de mine ştiut
Voi fi stomacul tău şi buzele tale
Îţi voi fi degete şi floarea din păr
Nu te mişca, te rog, îţi iubesc nemişcarea
În care mă scald, cu care pictez,
Pensula-ochi îmi linge culorile din palmă
Cu tine mă spăl de politica naţională
Aşteaptă-mă încă puţin, voi veni
Sunt trenul uitat într-o singură gară
Iar dacă nu,voi trimite nebunul din mine
Să-ţi răscolească fluturii din păr
TRANSHUMANTA
Ce frumoasă e nebunia trecerii gri
Ce amestecată e toamna căderii nebune
Eu îi dau iubitei mele compoate cu prune
Şi ne jucăm de-a fi, a nu fi
Nu știu de ce o cheamă Liliana
Când firesc mă pierd în ochii ei de seară
Apoi o îndop cu pizza și fluturi
Peste care rad ciocolată amară
Uneori ne jucăm de-a tristul poet
Un joc calm ca poemele verii
Stelele cad din lumea tăcerii
Şi din cădere nasc flori violet
Mâncăm când se poate și ne lasă iubirea
Chiar acum pune sentimente la copt
Am o iubită nefiresc de cochetă
Şi o râvnesc toţi poeții din Olt
