CÂND SUFLETUL ŢI-O IA ‘NAINTEA MINŢII…
Kourion beach, o plajă liniştită, cu soarele mângâind trupurile celor ce se bucură azi de străuciri de raze blânde, calde şi-mbietoare la visare şi marea unindu-se cu cerul ca-ntr-o poveste de dragoste nebună limpezindu-mi în albastrul ei privirea obosită de-atâta aşteptare… Nisipul fierbinte, presărat pe-alocuri cu pietre colorate şi rotunjite de zbuciumul necontenit al valurilor se-aşterne ca un covor de jar sub tălpile-mi reci… M-aşez în genunchii gândului ca-ntr-o rugăciune, aşteptând să te araţi – din valurile ce se sparg de maluri sau poate dintre stâncile ce-ascund mistere… Da, pentru că tu eşti taincul mister ce-mi stăpâneşte-adesea gândul…oare ne-am fost aproape în altă viaţă şi-acuma simt cum te-ntrupezi din nou, ca dintr-un vis frumos şi-mi baţi sfios la uşă?
Ţi-am aşezat imaginea-n oglindă şi te-am privit, cutremurându-mâ: erai atât de viu, atât de tânăr şi plin de viaţă şi-atâta disticţie se-ntrezărea în orice gest al tău, atât de tandru mi-ai zâmbit iar ochii-ţi străluceau ca două smaralde şlefuite cu mare grijă de mâna lui Dumnezeu, tânărul meu domn… Te-am mângaiat cu privirea-mi plină de dorinţă şi te-am aşezat cuminte în sipetul gândului frumos, ca pe un talisman.
Sufletul meu, precum o floare de lotus deschisă te ţinea strâns între petale şi-ţi simţea prezenţa mai mult ca niciodată. Ce tânără eram atunci…
Mă uit spre mare şi te caut în depărtări albastre; inspir miresmele-i sărate, te chem apoi aproape…un amalgam de sentimente se zbate-n mine şi mintea mi-o ia razna!
Încerc să mă trezesc dar simt caldura ta învăluindu-mă şi visul nu vrea să se curme…
Un pescărus rebel se-nvârte-n zbor deasupra mării, căutându-şi parcă loc de popas pe-ntinderea albastră… privesc spre el şi mă îndrept uşor spre ţarm, aş vrea să-mi ducă răvăşirea cu zborul lui odată, departe, departe, departe… Dar mă salută graţios şi lin bătând din aripi, parcă-mi şopteşte pe limba lui, zâmbindu-mi cu condescendenţă:
„femeie, ţi se întâmplă asta doar atunci, când sufletul ţi-o ia ‘naintea minţii…” şi s-a pierdut în zare….
SE FRÂNG ÎN MINE DORURI NESFÂRŞITE
Se frâng în mine doruri nesfârşite
Mi-e lacrima izvorul din fântână
Şi-n ochiuri de lumină răvăşite
Văd cumpăna cu ciutura-i bătrână
Cum dintre pietre dăruieşte viaţă
Şi limpezimi aşterne peste gânduri
Desculţă-n zori aprinşi de dimineaţă
Culeg fiori de dor de printre grinduri
Lumini adun cu braţele-mi liane
Şi împletesc din flori de portocal
Cununi de dor, speranţe diafane
Şi vise ascunse-n creasta unui val
Pe ţărmul depărtării număr clipe
Umbrele fug de dragoste strivite
M-adăpostesc seraficele-aripe
Şi frâng în mine doruri nesfârşite.
DE CE MĂ DOARE ASTĂZI GÂNDUL?
De ce mă doare astăzi gândul
Şi ochii, Doamne, de ce-mi plâng?
Mi-e-atâta de uscat pământul
Şi lacrimi calde-n suflet strâng?
Da, lutul meu e-arid, se sfarmă
Fără de Tine-mi seacă-ades’
Fântânile, fiori de spaimă
Mă înconjoară şi-şi dau ghes!
Nu vreau să-i iau în custodie!
Alung cu-nverşunare fiara
Tu-n adieri de iasomie
Îmbracă-mă cu primăvara!
Miresmele-i să curgă-n mine
Ca un izvor de apă vie
Flori de iubire, cu stamine
De vers curat, în poezie…
Cum sufletul smerită-Ţi dărui
Tu, Doamne, binecuvântează!
Din calea mea ziduri să nărui
Şi liniştea-mi în veci veghează!
Nu mă lăsa Doamne-n abis!
Ridică-mi Tu mai Sus fiinţa
Căci pe pământ e-un “paradis”
Ce clatină, viclean credinţa.
Mă dăruie cu-nţelepciune
Când frica tainic mă-mpresoară
Dă-mi harul Tău în rugăciune
Fă gândul meu să nu mai doară!
TRISTEŢI LA MALUL MĂRII
Valuri, zbucium, stânci izbite
Pietre reci , umbra-nserării
Suflete desţelenite
Şi tristeţi la malul mării
Gânduri tainice, căinţe
Sparte-oglinzi în largul zării
Cioburi de fagăduinţe
Din tristeţi la malul mării
Încercări nereuşite
Peste lacrima uitării
Amintiri neprihănite
Şi tristeţi la malul mării
Toate-mi flutură zadarnic
Steagurile depărtării
Eu rămân ascunsă tainic
În tristeţi la malul mării…
