ORAŞUL MEU CU STRĂZILE DOMOALE
Oraşul meu cu străzile domoale
Pierdut prin vremi şi umbre de castani,
De câte ori eu am trecut agale
Îmbătrânind cu tine-atâţia ani.
Cu ochii goi privesc biserici moarte
Şi cu beţii lila de liliac
Îngerii-şi plâng aripile lor boante
La începutul curgerii de veac.
Oraş în care plânge-n vreme praful
Văpăile nocturne de tramvai,
Aicea îmi trăiesc tăcut păcatul
De vechi iubiri din nopţile de mai.
Bătrân oraş al hatmanului Ploaie
În versul meu acuma te salut,
Când luna se dezbracă în odaie
Să lumineze forma mea de lut.
CU FALSE ILUZII NE UMPLEM IAR CEASUL
Cu false iluzii ne umplem iar ceasul
Pe strada pustie-a-nceput parastasul
Se scutură frunza acum din arţar
Şi noaptea se scurge ca un marş funerar
Cântând din alamă, din bronzul cel verde
Iluzia-n trupuri cu noaptea se pierde
Şi totul în jur e din nou amorţit
Iubirea uitată în noi a murit.
Prin aer trec îngeri cu ochii lor orbi
Şi noaptea în arbori e plină de corbi
De-ntreb de iubire, ei croncăne-n zbor
Iubirile toate se nasc şi-apoi mor
Şi-asa ne tot ducem prin vremuri un pic
Din umbră în urmă, nu rămâne nimic
Şi ninge şi plouă peste bietul pământ
Iar restu-i uitare-ngropată-n cuvânt.
