În 1989 nu i-a văzut nimeni dormind pe sub poduri, făcând foamea prin garsoniere insalubre sau umblând cu cerşitul pe la prietenii mai înstăriţi. Nu se mai uita nimeni la ei, de aceea. Mai mult, imediat ce s-au liniştit apele, s-au reglat şi conturile „generaţiilor literare”: după cea scoasă din mânecă de Laurenţiu Ulici (Dumnezeu să-l odihnească-n pace), s-a făcut mare tam-tam pe „Generaţia 2000”. Există aşa ceva? Nu există? Nu ştiu. Ştiu ce a urmat: un mare chiolhan al poeziei româneşti la care, cu mic, cu mare, am participat benevol şi ne-am îmbătat cu apă chioară. Unii au rezistat uriaşei alcoolemii – alţii au ajuns, bineînţeles, nişte veşnici turmentaţi.
A venit internetul şi a desfiinţat presupusa „facere de ordine” din literatură. Au apărut cei cu p… în mână, cu fecundare de patrie, cu strigatul în nopţi târzii prin cartierul numit România. S-au răsculat, au dat de pământ cu „cei mari şi tari”, au făcut reviste, edituri, scandal. Fix-pix: unii au îngroşat rândurile eternilor cheflii, alţii au fost potoliţi cu funcţii, salarii, ieşiri peste hotare pe banii „culturii”.
Suntem, totuşi, în 2008, unii din „poeţii care nu există” s-au realizat material, au soţii, copii, salarii sau mici afaceri îngăduite de aceiaşi „mari şi tari” de odinioară. Alţii stau tot pe stradă, scriu poezii prin cârciumi de bloc, uneori mai prind câte-o fătucă dispusă să le asculte versurelele de amor. Cu toţii au cca. 40 de ani. Pe vremuri, aveau cel mult 22. Nu-i vedem în prim planul liricii autohtone pe niciunul. Prin antologiile noastre de doi bani. Prin revistele noastre de cultură. Prin sălile pe unde se decernează premii peste premii. Poeţii aceştia nu există decât pentru ei şi pentru Dumnezeu; ei n-au minţit când au scris mai demult, bătuţi de miliţie, privaţi de biblioteci, tunşi la zero sau cu domicilii forţate de care, vezi Doamne, numai cei de la Bucureşti aveau parte.
Iată, acum, suntem trei generaţii la putere: 1) cei care au fost şi mai sunt încă; 2) cei ce batem pragul celor 40 de ani, care am crezut pe vremuri că vom schimba România; 3) tinerii de la 20 de ani încolo ce ne văd pe toţi ca pe nişte epave şi care urcă nonşalant pe spinările noastre, ca şi cum am fi doar nişte trepte (şi asta şi suntem). Ei au reviste de cultură electronice pe internet, site-uri literare şi blog-uri personale, putere de scris şi vlagă în trupuri, chestii pe care deşi unii din noi le cunoaştem, ne pun în postura boilor ce se uită la poarta nouă. Iar noi – nu!, nu ne retragem, noi suntem cei mari şi tari! Ţinem cu dinţii de mica şi marea celebritate obţinută, ne aruncăm în proiecte pentru care n-avem forţă de finalizare, facem pe grozavii, dăm lecţii.
După ce acest jalnic spectacol (deseori televizat) se termină, în spatele nostru, tinerii râd pe înfundate: pentru ei nu există ideea de „generaţie”. Oricât i-am hăitui sau i-am ademeni cu „sponsorizări”, „premii”, „recenzii”, „lansări de carte”, „situaţie socială” – nu mai cred în noi. Ne văd aşa cum arătăm în realitate: nişte fustangii, nişte narcotizaţi cu succesele noastre, nişte inoportuni cu pretenţii de guvernatori ai literaturii române, nişte trepte uzate care li se pot prăbuşi la primul pas.
Nu suntem credibili nici noi, nici Uniunea Scriitorilor, nici revistele consacrate, nici cărţile noastre (pe care le-au citit!!!), nici emisiunile TV sau radio unde mergem (pe care le văd şi le ascultă!!!), nici „legendele” despre noi; nici măcar nu ne vor fătuţele cărora le mai ostoim setea de „glorie literară” prin câte-o cameră de hotel.
Ei sunt ceea ce am fost noi în 1989 şi împotriva lor nu putem face nimic. Nici pentru ei nu avem şanse să facem ceva, nu vor. Ne ignoră. Matematic vorbind, noi suntem „poeţii care nu există”.
