Au trecut, iată, aproape șase ani de când poetul Adrian Păunescu a plecat în lumea îngerilor, lângă îngerul blond Nichita și Vieru, toți trei cu rădăcini basarabene.
Am avut privilegiul să-l cunosc îndeaproape la spectacolele cenaclului Flacăra (1973-1985), concept artistic menit să încurajeze cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr: folk și rock. El a inventat sintagmele “generația în blugi” și “muzică tânără”. Am fost martor, din păcate, și la momentul dramatic din iunie 1985, când spectacolul său de pe stadionul “Ilie Oană” din Ploiești a fost întrerupt de o ploaie torențială, cu tunete și fulgere, în urma căruia s-au înregistrat victime în rândul spectatorilor…
I-am citit cu nesaț multe dintre poeziile sale.
Adrian era un om rarisim prin vigoare, neodihnă și talent poetic.Era un poet fabulos, care gândea poetic și pragmatic, mereu metaforic dar lucid, inspirat, original…Teatralismul său era autenticitatea, patosul – sinceritatea.
Chiar dacă a fost contestat de unii, câtă vreme se va citi poezie, Păunescu va fi citit mereu. El ne-a ajutat să redescoperim cuvântul, poezia și patriotismul.
Ne-am regăsit într-o dragoste comună: Basarabia – locul său de baștină și unde, după 1989, și-a descoperit mormântul mamei sale, în satul Copăceni. Eu nu am ajuns însă până la Cotul Donului, acolo unde, în 1942, a pierit tatăl meu…
În luna septembrie 2010,cu două luni înainte de a muri, sleit de puteri, Păunescu a revenit la Chișinău, la invitația Academiei de Științe a Moldovei, care i-a decernat titlul de Membru de Onoare, eveniment la care am avut onoarea să particip și eu, prilej de a intra în posesia uneia dintre ultimele sale volume de versuri, intitulat ÎNCĂ VIU… Prin cărțile și busturile sale ridicate în mai multe localități din România, dar și la Chișinău și Copăceni.
Azi, 20 iulie 2016, Poetul ar fi împlinit 73 de ani…
