Am descoperit, dragi cultivatori de poezie şi proză pe ogoarele literaturii romane, un scriitor disimulat în spatele textelor lui pseudo-critice (vezi Odobescu!), care sînt, mai degrabă, poetice. Un text critic este indigest, autorul-critic rîvnind să aibă el ultimul cuvînt şi să prindă cu un bold firavul fluture în panoplia cu molii! Dar literatura este viaţă clocotitoare, nu o pojghiţă de gheaţă pe care alunecă balerinele ieşite la pensie! Texte critice sînt greoaie ca definiţie, definiţii, datări, evaluări, condiţionări pe calapoadele patului lui Procust, pentru că nici un scriitor nu se poate înscrie într-un curent, conştient find că, procedînd astfel, dacă va înnota împotriva curentului, va fi ejectat în abisurile credinţei unor critici ce cred că datorită lor se învîrte soarele în jurul cîmpiilor pe care strălucesc florile toamnei! Mari cititori/povestitori de literatură au fost G. Călinescu, Al.Piru, Ion Rotaru, care aveau un farmec absolut al scriiturii, farmec pe care îl regăsesc, cu plăcere, la scriitorul (pentru că nu-l mai pot numi critic!) Constantin Trandafir! Ce nuanţe… ce plăcere de a nara devastatoare, pentru că, dacă actul scriiturii nu ar fi fascinant, nimeni nu ar mai toci podelele eternităţii! „1989 – vedere din provincie”, „Cititul prozei – De la 1960 pînă azi”, „Scriitori şi teme – Conversaţie în bibliotecă”, „Cititul cărţilor – poezia – De la Nichita Stănescu pînă azi” (inspirat titlu şi definitoriu pentru istoria literaturii romane!) Constantin Trandafir, fiind un scriitor-critic remarcabil, are uneltele necesare pentru a analiza construcţia unei catedrale care, uneori, a început a fi construită de la acoperiş, pentru că şi această atitudine poate genera spaţii lirice! Graţia frazei fiind bine şlefuită, ea naşte o puritate absolută a analizei neromanţate, fără volute lipsite de substanţietate!
Dar, ca să nu se creadă că eu construiesc catedrale de nisip, ia să vin cu cîteva citate/argumente, pentru că trebuie să avem întotdeauna pietrele pentru ridicarea templului la îndemînă şi nu cine ştie în care colţ al planetei literaturii! Viaţa de zi cu zi! Trezitul de dimineaţă, plecarea la şcoala unde este profesor, grijile zilnice, fetele, nevasta, colegii, cancelaria, inspectorii care îi terorizează pe toţi cu inepţiile lor dogmatice… iată o lume vie, palpabilă! Dar să luăm anul 1989 de la început: „1 ianuarie Ora zero. Păcat că nu ninge. Dar la noi, la Cîmpina, în provincia asta mică, sentimentul sărbătorii e tradiţional, nu s-a şters complet cu tot efortul tovărăşesc de mai bine de 40 de ani.” (…) „Pregătirile au fost superbe şi dramatice…” Nu răzbate de aici sentimentul emoţionant de poezie? Apoi ni se destăinuie autorul, care vine, ca în marile romane, cu comentariile lui dramatico-subtile: „În noaptea asta sfîntă «ne-au dat» «n» apă caldă şi am putut face baie, ehe, ca boierii.” În altă parte, zice cu nostalgie parcă: „De-atîta mîndrie („a eroinei polimerice”) adorm cu greutate.” Dar subtilităţile de-abia încep: „Am tonusul bun deşi breasla dăscălească urlă de groaza unei brigăzi ministeriale şi judeţene. Cică vor descinde vreo 60 de capete şi vor sta două săăptămîni, zic unii, o lună de zile, se alarmează cei mai panicarzi. Nu mai pleacă deloc, adaug eu.” Nu e aici dulceaţa gîndirii în stilul lui Caragiale? Ironia fină, subtilă, asumarea disperată a grotescului gîndirii? Şi, mai jos, ne aduce cu picioarele pe pămînt şi cu capul în nori: „Şi dă-i şi luptă.” Sprea sfrşitul lunii ianuarie, autorul recidivează la modul exemplar, înţelegînd de unde ne vine ideea să ne exteriorizăm cu o brutalitate melancolică: După „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, cade şi apogeul, magnific, ca în Valkiria: „Fac rost de nişte carne de vită.” Şi, mai prin februarie (auzi aici poezie pură, nefalsificată): „Tinerii Borza şi Biţă ne însoţesc în nocturnă, că se face economie la luminaa electrică şi nici măcar luna nu ne mai ajută…” În ziua de 3 martie, vineri, îl pomeneşte pe Vladimir Visoţki”. Mare poet, care umplea pieţele publice ale Rusiei cu spectacolele sale şi se pare că tovii l-au ajutat să treacă în eternitate… lăsînd-o înlăcrimată pe Marina Vlady.
http://www.youtube.com/watch?v=PIFPmjvZ39M&feature=related
„Vladimir Semionovitch Vyssotski (en russe : Владимир Семёнович Высоцкий)1, né le 25 janvier 1938 et mort le 25 juillet 1980, est un grand auteur-compositeur-interprète et un acteur de théâtre et de cinéma soviétique.
En 1969, Vyssotski se marie avec l’actrice française d’origine russe Marina Vlady. Celle-ci connaît bien les nuits de travail de Vyssotski, se réveillant, marmonnant quelques mots et se dirigeant vers son bureau pour écrire debout sur ce qui lui tombe sous la main. Grâce à son mariage avec Marina Vlady, Vyssotski a l’occasion de sortir d’URSS, de se rendre en France, aux États-Unis ou encore auMexique en avril 1977, et d’y enregistrer quelques disques, dont un interprété partiellement en français, paru chez Polydor, mais pas encore édité en CD. Comme Alexandre Vertinski un demi-siècle plus tôt, il ne pouvait s’acclimater dans un pays étranger, et rentrait rapidement après chaque départ. Le travail constant (d’acteur et de chanteur), le manque de sommeil, l’alcool et le tabac, ainsi que les interdictions et la non-reconnaissance officielle du chanteur, laissèrent beaucoup de traces. Vyssotski mourut en 1980 d’une crise cardiaque à Moscou à l’âge de 42 ans en pleinJeux olympiques. Malgré le silence des médias, une foule de 200 000 admirateurs lui rendit un dernier hommage à son enterrement. Certains chanteurs, comme Boulat Okoudjava et Youri Vizbor composèrent une chanson d’adieu en sa mémoire. Le chanteur politique polonais Jacek Kaczmarski, qui s’était en partie inspiré des chansons de Vyssotski, rédigea à cette occasion Epitafium dla Włodzimierza Wysockiego(Épitaphe pour Vladimir Vyssotski).”
Iată cum se scrie istoria cea histerică şi de aceea am făcut această paranteză! „Cu eforturi, facem rost de puţin salam de Sibiu” Mereu am vrut să aflu cum fabricau salamul ăsta, dar nu am reuşit niciodată să aflu cînd sacrifică Sibiul!” 15 martie, miercuri: “…inundaţia de la avocatul Şercău. Nemernicii opresc apa dimineaţa, apoi îi dau drumul şi bieţii oameni nu mai ştiu cînd este şi cînd nu este deschis robinetul.” Sărim în aprilie! Să crăp dacă nu aş putea să citez întregul volum, dar s-ar supăra autorul pe mine definitiv şi total! (Sic!) Verva este în toi: „Au dispărut şi «tacîmurile»”, şi oasele, şi copitelele, «adidaşii». Au ieşit urzicile, dar puţine şi scumpe, că-i secetă…” Mi-am amintit astfel că intram în măcelăria din Piaţa Dorobanţi şi întrebam, timid: „Aveţi adidaşi?” Răspunsul măcelarului: „Avem, dom scriitor!” Eu: „Mărimea 42 aveţi?” Şi măcelarul: „Să moară mama dacă nu m-a tîmpit cu prostia asta de mai bine de un an!” Il invitam la o bere şi îi trecea supărarea! A murit, bietul om, imediat după răzmeriţa (din decembrie) cu voie de la poliţie, vorba lu’ nenea Caragiale, tatăl nostru spiritual. Dar lovitura de graţie vine în 20 decembrie: „Ghiţă Corbul, care n-a mai fost în capitală de vreo 20 de ani, merge să-şi cumpere sacou (…)!” Fascinant! Fraza asta spune mai multe decît un metru cub de comentarii! Şi mărturisesc, în ciuda încărcaturii frazei cu un tragism bine chibzuit, că am rîs cu lacrimi! Mai mult, este o onoare pentru mine… marturisesc fara teama ca uitasem o multime de amanunte ale vieţii literare… şi parcă asistam (în timp ce citeam) la discursurile lui G. Călinescu la Universitate, cînd şi holurile erau ticsite de studenti! Am fost prieten cu Piru, cu Ion Rotaru (care mi-a fost si naş – mi-a botezat un puradel şi, peste ani, cînd a vrut naşul s-o vadă pe doamna Mara Nicoară, aceasta i-a transmis prin portar ca nu il cunoaste… si a murit nasul cu regretul acesta in suflet !) – da’ uite ce voiam sa va spun: lectura scrierii Dvs este delicioasa, pentru ca este parfumata cu un delicat sentiment de umor, ce face intotdeauna bine! Cum zicea Confucius: Cine nu cunoaste valoarea cuvintelor, nu ii va cunoaste niciodata pe oameni ! Omul si Opera, nu-i asa?
——————————-
(va urma)
Multumind colaboratorilor noștri permanenți, neobosiții culegători Dan Lupescu, Dimitrie grama, G.H Manea, Corneliu Berbente, Octavian Alexandru, Virgil Ciucă, George Roca și Moldoveanului cu Blog, trecem la partea a treia a acestei culegeri de folclor internet reproducând o filă dezgropată din umorul de altă dată:
La căpătâiul lui Brejnev
de Sadi Rudeanu
Sărmanul Brejnev e pe moarte
La căpătâiul său la pat
Din lume cei mai mari profesori
Spre a-l salva, s-au adunat
E fără nici o îndoială
Ei au făcut tot ce-au putut
Dar diagnosticul e sigur
Bolnavul clar, este pierdut
Deci marii medici ies afară
Şi cheamă-ndată la spital
Pe cei opt-nouă şefi de vază
Din comitetul lor central
Soseşte printre ei şi-acela
Care va fi urmaşul său
Şi care-ntr-una îşi exprimă
Teribile păreri de rău
Deci intră ei la bietul Brejnev
Şi mai pe urmă lăcrimând
Se-apropie de bolnavu-n comă
Şi îl sărută toţi pe rând
Apoi şopteşte-ncet urmaşul
Cel ce va fi şef în partid
Privind duios la cel ce moare
-Ah prea iubite Leonid
Sunt ultimile tale clipe
Desigur vei pleca în rai
Dar vreau să ştiu, poate-mi vei spune
Ce ultime dorinţe ai ?
Oftează Leonid sărmanul
Deschide ochii şi clipeşte
A înţeles ce i se cere
Şi iată în sfârşit, şopteşte:
…Doresc întâi dacă se poate
Şi vreau să ştiţi, la asta ţin
Să mi se pună o statuie
În holul mare în Kremlin
Toti cei prezenţi discută-n şoaptă
Strânşi într-un colţ, analizează,
Dacă dorinţa exprimată
E justă şi nu deranjează
În fine, toţi şi-au dat acordul
Iar viitorul şef rapid
Se-apropie de pat şi spune
-Ai aprobarea Leonid !
Acesta fericit zâmbeşte
-Dar ştiţi, aş mai dori ceva
Să-mi poarte numele o stradă,
Sau vre-un cartier din Moscova
Din nou se-adună cei de faţă
Discută cu înfrigurare
Şi iată că dorinţa-doua
Primeşte şi-asta aprobare
Dar înainte de a trece
Măritul Brejnev în nefiinţă
Îl cheamă pe urmaş şi-i spune
-Mai am o ultimă dorinţă.
-În fine,spune succesorul
Hai spune-o, să te auzim
-Să mă-ngropaţi,oftează Brejnev
-Ei ,unde ???…la ….Ierusalim
Rămâne uluit urmaşul
De-aceasta ultimă dorinţă
Şi-n fine cei prezenţi acolo
Se-adună iaraşi în şedinţă
Discuţia acum durează
Mai mult şi e înfierbântată
Căci unii-s “pro” şi alţii contra
Problema e mai complicată
Trec două ore, trei şi patru
Nici un detaliu nu-i omis,
Şi după circa zece ceasuri
În fine, iată au decis.
S-apropie de pat urmaşul
El fiind însărcinat să-i spună:
-Ah, Leonid, de data asta
Nu pot să-ţi dau o veste bună.
Te îngropăm în Piaţa Roşie
Într-un cavou ca din poveşti
Chiar şi-un mausoleu îţi facem
Te îngropăm unde doreşti
Dar la Ierusalim nu merge
Si nu c-o fac eu pe nebunul
Dar ştii,acolo se întâmplă
Că …..mai învie câte unul !!!
———————————————-
