Autorul, debutant la o relativă maturitate şi pe deplin format, a intrat în viaţa literară cu fermitate şi încredere în discursul său personalizat şi diferit de tonalitatea generală a epocii, care performează cu insistenţă un univers postmodernist şi chiar, cum s-a formalizat mai recent, post-postmodernist.
Alensis De Nobilis rămâne admirator şi încrezător reputatelor structuri poetice ale clasicismului şi modernismului istoric, prin care îşi poate exprima, plenar şi performant, disponibilitatea creatoare, originalitatea şi rezoluţia unui discurs propriu.
Cărţile sale, Suferinţa stelelor (1998), Axis mundi (2009), Agonia fiinţei (2009) şi actualul volum Beţiile cosmice (2016), impun un nume nou în poezia actuală, neafiliat
nici-unei grupări literare şi nici determinat de amprenta regională -de altfel, strălucită- a originii sale.
Poetul a elaborat, probabil izolat, în singurătatea cărţilor, fără a se confrunta şi cu opiniile altora, nu întotdeauna aplicate, judicioase şi de bună credinţă.
Autorul realizează o remarcabilă conexiune (şi simbioză) între un discurs poetic de tip tradiţional şi o efervescenţă imagistică, foarte îndrăzneaţă şi cu rezoluţie de noutate. Neîndoielnic, este un talent deosebit, care şi-a integrat lecturile fundamentale la vârsta potrivită, beneficiind de o experienţă de viaţă cu situaţii-limită asumate şi un proiect poetic substanţial şi de durată, cristalizat la o vârstă fragedă.
Poetul propune o intuitivă sinteză personală între ipostazele, oarecum divergente, ale tradiţiei şi modernismului, ignorând cu luciditate excesele fractuale şi non-semnificante ale unei postmodernităţi agresive.
Comparativ cu mulţi poeţi actuali care s-au răzleţit pe drumurile tocite şi contradictorii ale postmodernismului, Alensis De Nobilis are o calitate în plus – experienţa satului şi accesul la natura ”naturală” pentru a desluşi natura umană, de unde bogăţia de referinţe şi intimitatea cosmică.
Aspiraţia spre un absolut al purităţii ( Omul cosmic) lasă loc interogaţiilor şi misterelor, iar Poetul, în ipostază de iluminat, oficiază un ritual ezoteric de iniţiere ceremonială, în care conştiinţa se polarizează în sensul hamletian.
În afara discursului auctorial, în poeme se configurează un Tu multisemnificant, alegoric şi adresativ ca partener erotic, dar, surprinzător, şi un Noi, prin care, cel mai frecvent, subînţelege tagma poeţilor, pe care o boscorodeşte şi o loveşte cu o ploaie de imprecaţii.
Poetul chiar reuşeşte un incredibil portret parodic, probabil al vreunui confrate, plin de abjecţii şi minimalizări, în Fariseu nerod: ” //Perdant la masă, ponegreşti elite/ Şi muza-ţi chinui ca într-un viol,/ Eşti vânzător ştiut de ciori vopsite,/ Voyeur ratat al clipelor de-un pol…// Te-au rătăcit bolboroseli savante/ Ce-nfipte-n cap îţi vor mai da curaj/ Să intri-n biblii ca-n restaurante/ Când neuronii-ţi intră în tangaj;// Poema ta e biliard de seară/ Şi te rezemi ca un Esop în tac/ Privind umil această naltă scară/ Cum urc cu poezia spre iatac.// Ţi-s visele de aripi jumulite/ Şi ciung, aşa, te crezi aviator,/ Pilot măiastru clipei răstignite,/ Poet pe viaţă, dascăl, franctiror,// Iar când retorica de gară te abjură,// Sapi ca un cioclu înfloriri de glod,/ Latri-n cultură când n-ai ceva-n gură,/ Dar eşti un iuda. Fariseu nerod!//”
În primul text al volumului, Evadare din rol, cu valoare de artă poetică, cu multe personificări şi simboluri, întâlnim aspiraţia de evaziune geografică în ţinuturi exotice, ca în ”partenza” simbolistă a lui Ion Minulescu sau Iuliu Cezar Săvescu (”La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele veşnic adormite”).
Din fericire, nici erosul exploziv, nici atmosfera festivistă nu se transmite celorlalte poeme care sunt elaborate într-un alt registru, mai puţin optimist. Oricum, rămâne acelaşi sistem de gândire poetică şi aceeaşi matrice imagistică: ” //O insulă-i pustie fără tine,/ O viaţă de rezervă cer. Ai vrea/ Să ne iubim cu lene-n submarine/ Ascunşi de detectivi în bluza ta.// Înlănţuiţi pe-o plajă din Maldive,/ Tu-mi ceri iluzii, eu îţi dau nirvane,/ Se sparg în tine galaxii fictive,/ Se urcă-n mine şerpii pe icoane.// Dăm înapoi poveşti în calendare/ Să retrăim vezuvii de plăceri,/ Că tinereţea, ştii, iubito, n-are/ Răbdare să aştepte tristă-n gări;// Nu-i vreo sărmană tristă, nefardată,/ Ci topmodel ce urcă în expres,/ Îmbrăţişează-mă o dată şi-nc-o dată/ Să-mi amintesc motivul: sunt Ales!// Îţi răsplătesc răbdarea cu explozii/ De reveniri într-un dorit miraj/ Şi ne-om întoarce îmbrăcaţi în frezii/ C-un Boeing, fericiţi, pe fuselaj.//”
Sensul cel mai pregnant rămâne acela de iubire fantasmagorică, iluzionară, (”iluzii”, ”nirvane”, ”miraj”) sau de retrăire a sentimentelor într-o proiecţie imaginară, într-o fabuloasă dezmărginire cosmică.
Autominimalizarea nu e un simplu alint de poet de succes, ci chiar o apreciere exactă a condiţiei creatorului într-o societate înrobită pragmatismului şi acumulărilor materiale. Nu altfel gândea cu un secol şi jumătate în urmă strămoşul sau oltean Alexandru Macedonsky: ”M-am născut în nişte vremuri când tâmpita burghezime/ Din tejghea făcea tribună – legiune de coţcari/ Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime/ Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari.”
Neîndoielnic, Alensis De Nobilis îmbogăţeşte imaginarul poetic prin disponibilitatea sa de a personifica, de a asocia, contextual, imagini de nuanţă, aproape microscopice, cu largi sboruri în imensitatea cosmică, disponibilitate care creează un ritm interior, o trepidaţie, un fel de tonalitate dinamică. De aceea, poezia sa nu-şi asociază nici pasteluri, nici tablouri interioare, ci doar o meditaţie neliniştită care poate invoca sau moartea, sau cohorte de îngeri într-un fel de dialog între lumile bănuite sub condiţia umană, sau dincolo de posibilităţile umane, în revelaţii mistice.
Acest univers extensibil, miraculos, defineşte, într-un fel, posibilităţile, disponibilităţile infinite ale iubirii. Iubirea ca un concept complex: psihologic, filosofic, religios.
Există, din păcate şi îndrăzneli cam peste marginile iertate, asocieri improprii şi combinaţii sintagmatice forţate. Ele pot fi de acum remediate, dar evoluţia interioară – de care sunt sigur- le va elimina de la sine.
La un alt nivel imagistic, poetul mai păstrează câte ceva din vechiul discurs labişian, acum însă reactivat cu metafore suprarealiste şi îndrăzneli ingenioase care îl personalizează, şi, tipologic îl aşează, în afara grupărilor literare.
Aureliu Goci
