ARMURA DEMNITĂȚII
Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.
Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.
Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,
Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e,
Cu glas de rădăcină, asprit de-atât frumos…
…Destinul său e altul și fără de opriri e.
Și prințul, pe când discul-cu-dor se-nvârte fix,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul AtlanStyx.
PACIFICUL
Finalul este țărmul, ce brusc mi se scufundă
Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește timpul și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.
Imensitate densă, explozia solară
Dispare dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu-i fără viață, nesățios și brut.
Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare.
E altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…
(San Francisco, 2010)
TRAVERSADA
Mereu în traversadă, de-ai săi uitat de tot,
Columb e-ntre curenții ce-l duc, fideli, la ţintă.
Un uragan de soare şi-ocean de-oţel l-alintă;
Curioşii trec pe-alături, cu câte-un pachebot.
Corabia-i o coajă şi-o joacă, totodată,
Pe delăsarea apei, din pânze fâlfâind.
Doi ochi săraţi privesc, cu-acelaşi aspru jind
Spre continentul care-n speranţă li se-arată.
Rămâne-n noi curajul de-a ne-mbarca, precum
Navigatorul, vajnic bărbat de altădată,
Sfidând imensitatea, iubind-o totodată,
Plutind cu frenezie în veşnicul Acum…
GOLDEN GATE BRIDGE
Imens, Poarta de Aur în ceaţă se destramă.
Metalul dur vibrează între ocean şi cer.
E-o goană ne-ntreruptă, între extaz şi teamă
Şi-n bezna luminoasă maşini şi oameni pier.
O siluetă trece pe pod, păşind subţire,
Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,
Pierzându-se-n estompă-n a codrului zidire,
Ca-ntr-o secvenţă veche,-n rugină, cu James Bond.
O caută şi o strigă părinţii şi copiii,
Pacificul ridică talazuri, fioros…
A dispărut făptura angelică, iar viii
Se-mpiedică-n pădure de fiecare os.
Şi-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde
Şi chip de lut, pe care o iarbă densă creşte.
E însuşi Duhul Ceţii, rânjind cu fălci de cleşte,
Urcând pilonul roşu, în nori, spre a se pierde…
El poartă trupul fetei, inert şi sângerând.
Se-opreşte orice zgomot, e linişte ca-n gând.
Mulţimea se-mbulzeşte spre-acel nepământean
Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean…
Apoi din nou, cu vuiet, maşinile-au pornit
Prin ceaţa fantomatic linşând asfaltul ud.
Şi nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit
Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood…
FARUL DIN ALCATRAZ
Cu prietenii mei n-am stat pe pod niciodată,
Vorbind cu vibraţiile lui atât de istorice, atât de contemporane.
Când eram cu ei, podul tăcea, neomeneşte,
Niturile nu mai erau incandescente, păreau nişte ochi obosiţi.
Cu prietenii mei n-am urcat niciodată în turn
Să declanşez străvechiul gong de bronz,
Să-mi culc apoi obrazul pe tunetu-i sferic şi galben,
Înverigat cu inscripţii terifiante.
Cu prietenii mei străzile îşi pierdeau comunicativitatea,
Rămâneau simple suporturi pentru paşi, clădiri se volatilizau,
Copacii îmi refuzau convorbirile şi golful se temea
Să nu devină rizibil şi prea poet, vorbindu-mi şi el.
Şi-atunci am greşit, zilnic spunându-mi, mereu,
Că trebuie singur să urc scările concise din turnul imensului far,
Să umblu singur , gesticulând, vorbind în gura mare cu elementele,
Lucru pe care prietenii mei nu l-ar fi iertat niciodată…
DE RĂDĂCINI NE PRINDEM
Ascult trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuarul plin de o lume sfânt- senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi briza bate rece, chiar dacă-i lună plină.
Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi-n craterul acestui canion flambat cu flori,
Imense difuzoare, cât cosmosul răsună.
În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.
Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.
(Falia tectonică HAYWARD, 2014)
PLUTA „MEDUZEI”
Și doar am fost, când zile existară
Și totul era demnde-a fi trăit.
Eram bogaţi spiritual – o vară
Pornită pe Ocean spre Infinit.
Catarge oscilau, un metronom
Şi-un timp albastru, tânăr, ce se zbate.
Şi-n forfotă, pe punte, poate ne-om
Fi împlinit, prin jerbele sărate,
Splendid pictaţi de briza cea solară,
Când noi prindeam parâmele de cer,
Iar pânzele greoaie se bombară,
Purtând un sens în vântul efemer.
Dansând în val zvâcnea prova sonoră,
Se bifurca siajul argintiu
Cu amintiri de veacuri sau de-o oră;
ERAM ÎNTREG AL VIEŢII MELE FIU.
În lacuri de-acalmie, în tempeste,
Nu părăseam speranţa, sfânt-umană.
Pluteam pe-o navă-n depărtări celeste,
Ca albatroşii,-n zbor fără prihană.
Şi doar ERAM în zilele acele,
Când totul era demn de-a fi trăit
Şi-o coerenţă se citea în stele,
Părând a ne-orienta la nesfârşit…
INSOMNIE
O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie,
Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn
Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie,
Radioactiv, traiecte în haosul solemn.
Iar somnu-mi se prelinge din timp înspre afară,
Hemoragie densă de spirit translucid
Şi-n noaptea care curge către o nouă seară
Posibilele vise-ntre ele se desfid.
Dar ziua iar apasă, difuză, în final;
Declinul mă încarcă, profund istovitor
Şi teama-mi de amurguri planează triumfal,
Trăgând peste raţiune întregul ei zăvor.
(San Jose, 2015)
XERXES BICIUIE MAREA
Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte
Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine.
Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e;
El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine.
Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte,
La Marmare de marmori, secate din toiag,
La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte,
În adecvări totale oricărui xenofag…
Triunghiuri de Bermude ori de Veneră-nghit
Fragilitatea provei, ideile convexe;
Tot ce prin sine însuşi se proclamase mit,
Dispare-n iraţiunea cu-albastre, vechi reflexe.
Şi biciuind fantome, sculptând în uragane,
Lovim în umbra noastră, în Timpul clipocind;
Suntem despoţi ai clipei ( pe tronuri diafane )
Ce se dezintegrează sub propriul lor jind.
Aceasta-i arta, Xerxe, aceasta-i, Artaxerxe
ORAŞELE-FANTOMĂ
Secol cu foste oraşe pustii,
Părăsite de foştii căutători de aur.
Copaci trăznind invers în cerul nopţii,
Umbre fără contur, din care plouă fiori,
Sângele ne ţâşneşte, fără motiv, pe mâini,
Amintirile galbene chelălăie la uşa
Unei faţade fără clădire de sprijin.
Necunoscut, nepoftit, un bărbos, fumează marijuana
Şi dispare în aer dacă i te-adresezi,
Pentru a intimiza, oarecum, duhurile.
Luna care începe să cânte,
Profitând de momentul în care percepi
Doar fantasticul…
Filonul de-aur te muşcă mereu, dar nu-l vezi,
Şi te autosugestionezi că mai există.
Panoul pe care scrie SALOON se desprinde, căzând fără zgomot…
De ce toate acestea?
Lăsaţi-ne să ne reculegem liniştiţi
În preajma acestor relicve, sălbăticite de praf.
Cruci de lemn numără bogăţiile lumii
Ce n-au rămas în Death Valley, fiorosul deşert.
Cruci de lemn jalonează autostrăzile,
Iar cei din maşini privesc doar înainte,
Cu încordare…
SOARE TROPICAL
A fost o confruntare-n univers;
Pe-un deal, de flăcări sfâşiat, un ins –
Ş-un astru tropical, acid şi şters,
Zvâcnind în tâmple ca un puls învins,
Cu străluciri de lavă zdrobitoare
Şi un hoinar, extatic exclamând:
„E-atâta soare,-ncât e totul soare,
Cum nu voi mai vedea, poate, nicicând;
Eu voi pleca-n curând, absent, afon,
El, mâine, răsări-va,-ntârziat
De ceaţă, în Bay Bridge, c-un semiton,
Un astru ponderat şi temperat.
Vreau să trăim, şi nu pe jumătate,
Dogoarea lui de flacără sonoră,
Cosmopolita lui eternitate,
Exuberantă,-n cerul ce-l adoră.
Bolidul curge în pământ, din zbor
Planeta încălzind-o interior…
Şi-atunci, palmierii, saturaţi de soare,
Ne ocrotesc, cu sfânta lor răcoare.
(California, 2010)
ÎN PORTUL OAKLAND
Vine la ţărm o navă cu toţi marinarii pe punte,
Surâzători, purtându-şi maimuţa fericirii pe umeri.
Bun găsit, port promiţător,
Ce-şi întinde braţele să ocrotească de briza furioasă, de-ocean…
Golful cel bun şi liniştitor !
Obosit, încercănat, portul,
Obişnuit cu vapoare tinere şi gălăgioase,
A devenit “sta sera” iubitor de linişte,
De marijuana liniştii, pe care-o fumează-n taverne
Şi o câştigă la cărţi mereu,
De la olandezi rătăcitori cu duhul.
Bun venit, navă albă, ca un guler descheiat,
Golful te-nchide în cleşti, în ape adânci şi tranchilizante
Şoptindu-ţi cum că-i inutil şi nebunesc
Să te scufunzi în Pacificul cu care sfârşeşte lumea,
Cu ale lui furtuni mortuare, vrăjmaşe.
…Ne este dat să terminăm încetul cu încetul
OCHIUL
Singurătatea aspră a farului veghează
Cu veşnică lumină în golful crenelat.
Pe stânci de sare, sterpe, el, conştiinţă trează,
Din renunţări de sine aprinde-al său eclat.
Trec vasele, încinse de meridiane,-având
Rugina depărtării pe borduri incastrată,
Havuzuri de sirenă lansând, din când în când
Şi timonierul sensuri căutând, cu a sa roată.
Bătrânul far clipeşte, la datorie pus;
Îşi temperează dorul de zări îndepărtate,
Iar turnul ce roteşte un astru făr-apus,
În briza duşmănoasă temeinic ancorat e…
VAPORUL DE BETON
“Old Cement Ship” se umple de păsări asasine,
Purtând pe gheare sânge de om nevinovat.
Cargoul, de plăcere şi vicii încărcat,
Pe ţărmul neputinţei zace răpus de sine.
Se întrunesc, în noapte, scheletele pe vas,
Fosforescente zboruri de cranii se adună
Pe puntea putrezită-n Ocean ucis de lună;
“Old Cement Ship” – fantomă e tot ce-a mai rămas.
La ţărm, oraşul moare în fiecare noapte
Sub amintirea sumbră a ghearelor letale
Ce pedepsit-au omul, dezmăţurile sale,
Bogaţii, ce sfidează cu odioase fapte…
(Capitola/Aptos, Ca. 2009)
„I AM SAILING”
Voi picta acum o guașă
Cu balena ucigașă,
-n Golful Monterey, pe-o navă
Mult convexă, mult concavă.
Fanfaroni din lung, din lat,
Cu-aparate de pozat,
“Deci ca să vânăm balene”,
Am pornit pe-Ocean alene…
“I am sailing, I am sailing,
home again ‘cross the sea.
I am sailing, stormy waters,
to be near you, to be free.”
Snobi, pletoși, scrutăm în zare
Doar “se-arată și răsare”
Cât Pacificu-ntr-o guașă
Vreo balenă ucigașă.
ERWIN LUCIAN BURERIU
Din volumul „Armura demnității” scris în California, 2009-20015
