Că politica românească postdecembristă este deopotrivă penibilă şi păgubitoare pentru ţară şi popor, nu numai că nu mai surprinde pe nimeni, dar a ajuns să fie privită ca un fapt obişnuit, cam aşa ca o umbră ce se ţine scai de imaginea României, oriunde în lumea asta largă este dusă ea (imaginea) de diplomaţi, turişti şi comunităţi româneşti.
Şi cum să nu fie aşa, când chiar de la început ea s-a dovedit deosebit de prolifică în a furniza (spre încântarea unora şi spre îngrijorarea altora) o gamă diversificată de promisiuni cu iz stătut de minciuni, de învârteli care la ţanc se văd preschimbate în malversaţiuni şi de megapotlogării care, de regulă, nu au mult de aşteptat până când se văd cocoţate pe culmile politicii dâmboviţene, unde tronează jaful generalizat şi trădarea înveşmântată în hainele devotamentului naţional?!
De-acord, nu toţi făcătorii de politică postdecembristă au urmărit cu prioritate îmbogăţirea lor prin această îndeletnicire eminamente omenească, care – cel puţin pe aceste meleaguri – se vădeşte într-atât de avidă de componentele fundamentale ale umanului (raţiune, omenie, cinste, măsură), încât în majoritatea cazurilor îi stoarce ca pe nişte lămâi pe cei ce o îmbrăţişează şi apoi îi azvârle la lada de gunoi a istoriei.
Ion Iliescu este cel mai potrivit exemplu în acest sens. În deceniul cârmuirii sale de tristă amintire, el s-a arătat aşa de preocupat de promovarea purităţii ateismului său pernicios şi, după pilda oferită de Ilici Lenin, de definitiva zdrobire a adversarilor ideologici („În dispută, ne spune Vasili Grossman în nuvela Panta rhei (Totul curge), Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria!”), încât prea puţin s-a sinchisit că în urma lui lasă o ţară muribundă şi două categorii distincte de cadavre – cadavrele bucureştenilor batjocoriţi şi ucişi de minerii chemaţi pentru a apăra cu bâte şi răngi „valorile” democraţiei originale şi cadavrele vii ale „baronilor” puţind a necinste şi osânză într-un partid despre care adorabilul Petre Ţuţea cu certitudine ar fi spus că nu reprezintă nici măcar „laptele bătut al comunismului”.
Desigur, mă grăbesc să adaug că deşi s-au îndepărtat într-o bună măsură de calea comunismului cu faţă umană, comunism edulcorat şi moşit de Iliescu şi ciracii lui, regimurile Constantinescu şi Băsescu n-au adus cu ele un spor de înţelepciune, armonie şi prosperitate pentru românii îndelung răbdători, respectiv un spor apreciabil de prestigiu internaţional pentru România, cu toate că îndată după câştigarea primului mandat de preşedinte, Traian Băsescu a condamnat comunismul de la tribuna Parlamentului (oare cât de sincer a făcut-o?) şi cu toate că îndată după aceea (la 1 ianuarie 2007) ţara a fost admisă în structurile euro-atlantice şi în Uniunea Europeană.
Dimpotrivă, pe fondul unor crize convergente (financiare, economice, politice) prelungite, a căror ofensivă n-a putut fi contracarată de măsurile pe cât de disperate, pe atât de impopulare ale succesiunii de guverne pedelisto-udemeriste, nivelul de trai al grosului românilor s-a deteriorat până ce a ajuns în vecinătatea catastrofalului (disponibilizări masive în sectorul bugetar, restrângerea sectorului privat, creşterea preţurilor şi tarifelor, diminuarea lefurilor şi a pensiilor etc.), iar datoria externă şi-a urmat cursul său ascendent. Iată de ce anul electoral 2012 a început cu căderea mult hulitului şi urâtului Guvern Boc, pentru ca după aproximativ trei luni, în urma moţiunii de cenzură înaintată de Uniunea Social Liberală (USL), să cadă şi Guvernul pedelisto-udemerist al lui Mihai Răzvan Ungureanu. Cele două căderi rapide de guverne în anul electoral şi într-un interval atât de scurt de timp, fenomen cu totul neobişnuit în politica românească postdecembristă, cu siguranţă că i-a cam pus pe gânduri pe politicienii trecuţi prin ciur şi prin dârmon din PSD şi PNL.
Dar cei doi cumetri politici – Victor Ponta şi Crin Antonescu, călăuziţi în demersul lor pripit de ura viscerală faţă de Traian Băsescu, s-au repezit să înghită momeala azvârlită de PDL, via Cotroceni, cu totul surzi la sfaturile venite din spatele lor de-a fi mai vigilenţi ca oricând. Şi poate că nescontatele rezultate obţinute de USL în urma votului dat de electorat la locale mai degrabă din ură faţă de PDL decât din simpatie şi încredere în dubioşii candidaţi ai USL-ului (a nu se uita că alegătorii români, fără tradiţie electorală şi constrânşi de nevoi, sunt imprevizibili, maleabili şi inconstanţi!), aceste rezultate spectaculoase, prin urmare, pesemne că i-o fi făcut pe greii din umbră ai celor două partide unite prin ură şi năzuinţe să creadă că s-au înşelat în previziunile lor, căci pentru o clipă au uitat de sfatul tătucului Stalin şi s-au lăsat cuprinşi de dulcea ameţeală provocată de succes. Doar pentru o clipă. Pentru că pe capul plecat al „celui mai cinstit guvern din Decembrie ’89 încoace”, nu şi pe capul prezumţios şi miştocăresc al proaspătului premier Ponta, au început să cadă acuzaţii devastatoare privind credibilitatea sa: primii care au părăsit noul cabinet au fost incontestabilii plagiatori Corina Dumitrescu şi Ioan Mang, urmaţi la scurt timp de incompatibilul Mircea Diaconu.
Dar adevărata lovitură de trăznet pentru USL şi frământatul Guvern Ponta o reprezintă plagiatul învederat al premierului la înjghebarea tezei sale de doctorat! După cum a dezvăluit prestigioasa revistă ştiinţifică Nature, informaţie şoc care de îndată a fost preluată de marile cotidiene ale lumii, circa 130 de pagini din teză (aproape jumătate) constituie un fals grobian – copierea ad litteram, inclusiv cu greşelile de ortografie, fie de pagini întregi, fie doar de fragmente consistente din cărţile de drept internaţional penal ale autorilor români Dumitru Diaconu, Ion Diaconu şi Vasile Creţu.
Dacă pentru furtul subtil de idei este nevoie de inteligenţă şi abilitate din partea plagiatorului, iar pentru dovedirea în acest caz a fraudei este într-adevăr nevoie de ochiul atent şi versat al specialistului, plagiatul lui Ponta este nu numai grosolan (pur şi simplu el copiază masiv, fără a se sinchisi să facă ceea ce ştie că trebuie să facă până şi un elev de liceu – să pună între ghilimele fragmentele citate!), ci este şi un plagiat mare cât roata carului – intri pe internet şi adevărul ţi se impune cu forţa de necontestat a evidenţei!
De mirare că în pofida acestor probe mai presus de orice dubiu, procurorul-politruc Victor Ponta încă mai are îndrăzneala să o scalde, ba trăgând de timp şi sperând într-o minune pesemne impusă viitoarei Comisii de Etică ce-i va analiza aceasta adevărată capodoperă a furtului intelectual, ba acuzându-l pe Traian Băsescu că el i-a copt-o, de parcă preşedintele l-ar fi îndemnat să plagieze şi acuma l-ar fi dat de gol, sau de parcă persoana care atenţionează asupra hoţiei ar fi mai infamă decât însuşi făptuitorul ei… Şi colac peste pupăză, neonorabilul Ponta nu numai că refuză cu insolenţă şi obstinaţie să pună în practică ceea ce i-a impus micului plagiator Ioan Mang să facă în virtutea legii – adică să-şi dea demisia, dar şi ţine morţiş că numai el, cel pătat pînă-n albul ochilor şi arătat cu degetul de presa internaţională, este îndreptăţit să reprezinte România la reuniunea de la Bruxelles.
Nu-i greu de întrevăzut cam cum poate să-şi reprezinte ţara un premier al cărui prestigiu este grav avariat… De neînţeles pentru mine rămâne comportamentul sfidător al ortacilor lui Ponta din USL. Aceştia nu numai că nu-l trag de mânecă, doar astfel dovedind că vor să-l ajute ca să scape de penibilul nimicitor al situaţiei ivite, dar chiar îl împing de la spate ca el să calce şi mai zdravăn în străchini. De pildă, era de aşteptat ca universitarul Andrei Marga, el însuşi conducător de doctorate, să se arate într-atât de ruşinat de acest guvern al plagiatorilor, iar acuma într-atât de indignat de superplagiatul lui Ponta, încât pe dată să-şi dea demisia din postura de ministru al Externelor (care, după gafele făcute, i se potriveşte cam aşa cum i s-ar potrivi lui Vanghelie postul de ambasador al României la ONU), nicidecum să admită să-l însoţească la Bruxelles, mai înainte ca premierul să facă dovada că acuzaţiile aduse sunt nefondate. Dar dezinteresul manifestat de la bun început de Ponta vizavi de gravele dezvăluiri apărute în revista Nature este grăitor prin sine însuşi. Şi tot aşa de elocventă este stupefianta lui afirmaţie că-i gata să renunţe la titlul de doctor, întrucât titlul nu i-a adus nici un profit, dar că la funcţia de premier n-are de gând să renunţe. Cine poate sa creadă că dacă lucrurile ar fi cuşere, „mieluşelul” de Ponta ar sta cu mâinile în sân, fără să prezinte dovezi care să oblige revista Nature la cuvenita dezminţire şi la consistente daune morale pentru grava atingere adusă blazonului său?!
Numai că în scurt timp, praf şi pulbere se va alege de toate visele lui de mărire bazate pe fraudă, minciună şi mitocănie: titlul de doctor îi va retras, demisia îi va fi impusă de dispreţul constant al politicienilor din străinătate, iar liniştea după inavuabila agitaţie de-acuma şi-o va regăsi doar în apropierea mentorului său de altădată. Că mare trebuinţă de cinste, respect şi cumsecădenie are ţara asta, de la vlădică până la opincă…
