Sunt momente în viaţă când cazi şi ai puterea să o iei de la capăt. Sunt altele, în schimb, când simţi că această putere îţi este sleită pur şi simplu de vlagă şi că totul pare definitiv pierdut într-o văgăună a destinului, unde nici Dumnezeu nu îşi mai poate face loc să pătrundă. E ca un carusel ameţitor şi enigmatic cu început şi cu final mereu fixe, în care, de foarte multe ori, rolul tău nu e decât acela de simplu spectator neputincios al propriului traiect existenţial dat. Iar, din acest punct de vedere, am recunoscut întotdeauna cu mâna pe inimă că m-am simţit totalmente neputincioasă în faţa vieţii şi a morţii, ca şi cum acestea ne sunt doar îngăduite a le parcurge şi nicidecum a ni le apropria şi modela după bunul plac.
Îmi este din ce în ce mai greu de ceva timp încoace să reînvăţ a privi oamenii în ochi. E un exerciţiu personal aproape imposibil, pe care mi-l asemuiesc cu un adevărat canon creştin dat de preot unui păcătos râvnitor la mântuire veşnică. Mă străduiesc din răsputeri să fac aşa ceva tocmai pentru că în faţa mea încerc să îmi închipui că am o Fiinţă umană reală şi vie, iară nu copia înfiorătoare a vreunui monstru gigantic din carne şi oase învăţat să sfâşie şi să ucidă nemilos tot ceea ce întâlneşte în cale. Deşi nu sunt adepta temei predilecte a lui Georg Büchner, anume aceea a neantului – un spaţiu gol de forme bine definite, în care personajul principal Woyzeck din piesa cu acelaşi nume rosteşte lucid şi cu o „linişte atât de stranie”: „Domnule căpitan, bunul Dumnezeu n-o să-l condamne pe bietul vierme fiindcă nu s-a spus „Amin” înainte să se nască.” -, totuşi, când văd aproape zilnic în faţa mea cripte goale de conţinut unde se descompune neîncetat speranţa şi care îşi mai spun încă Oameni, căscându-şi în cenuşiul cerului atât de îndepărtat privirea-le completamente inexpresivă, mă cuprinde dintr-o dată un sentiment egal ca semantică proprie cu acela de neputinţă în faţa morţii cuiva foate drag mie.
Ceea ce scriu se naşte din ceea ce trăiesc. Nimic nu am conceput vreodată din simplă imaginaţie fără ca viaţa şi, deopotrivă, moartea să nu îşi reverse amândouă cu putere seva în sufletul meu. Rânduri nesfârşite de cruci cu braţele aşezate perpendicular ori în formă de „x” precum crucea Sfântului Apostol Andrei, perechi de suflete goale ori de tălpi aşijderea, iată ce mi s-a perindat constant de-a lungul vremii prin faţa ochilor cu blândeţe sau cu duşmănie, aidoma unor forme non-umane, dar apocaliptice, cu trunchiul lipsit de cap sau cu el atârnând, ca şi când n-ar exista nici măcar ipotetic, pe cei doi umeri ai unui schelet construit total asimetric.
„Fiecare om e o prăpastie; ameţeşti când te uiţi în ea.”, glăsuieşte acelaşi Woyzeck al lui Georg Büchner. Mărturisesc că este extrem de dificil să cauţi a-i privi prăpastiei, de pe margine, propriul său conţinut. Dar ce este cu adevărat dramatic în destinul fiecăruia dintre noi constă în faptul că dominanţa răului ne umple sufletul de durere, pustiindu-i acestuia din ce în ce mai evident fibra interioară. Personal, am perceput viaţa ca pe un amestec eteroclit compus din îndoială, nesiguranţă, răscruci dureroase, dar inevitabile, şi, mai ales, din acea seamă de întâlniri de destin marcante cu personalităţi care au rolul de aşeza încă o virgulă necesară şi importantă în traseul tău prin lumea multiplelor himere pământeşti.
Uneori, viaţa nu curge deloc lin, ci aidoma unui fluviu cenuşiu şi trist, iar lecţia umilinţei este tot ceea ce ajungi să înveţi de-a lungul şi de-a latul său, înjunghiat fiind de nenumărate ori în suflet. Nu ştiu dacă aceasta constituie fericirea supremă sau reprezintă doar oglinda neputinţei personale în faţa încercărilor destinice pe care le ai de îndurat în ani. Ori poate amândouă la un loc, cine ştie ?!… Indiferent cum ar fi însă, spectacolul repetabil al lumii în care ne închipuim că ştim să trăim, chipurile, estetic şi moral – mai degrabă normativ şi-atât – poartă în el germenii unui teatru global jucat cu miliarde şi miliarde de măşti nu întotdeauna sincere şi perfect integrate în rolul de forţă maximă al repertoriului dramaturgic al lumii, anume acela de a fi.
Faţetele personalităţii unui om sunt multiple, nu singulare. A avea curajul să-ţi urmezi visul şi să o iei de câte ori este nevoie de la capăt în această formă de viaţă nu reprezintă un alt început propriu-zis, precum lesne ar crede cei mai mulţi dintre noi, ci acea prelungire firească a drumului tău anterior. E nevoie de nu ştiu câte meandre ale destinului pentru a ajunge în sfârşit să-ţi apropriezi cu sufletul împăcat punctul din capătul unghiului. În cazul meu, Forţa destinului şi-a spus întodeauna cuvântul. E un alt mod de a vedea viaţa din jurul, dar şi din lăuntrul tău, cel mai bun mijloc de a contura tu însăţi (însuţi) ca fiinţă cu raţiune şi afect ce te afli o reprezentare aproape de completitudine imagologică a lumii în care te străduieşti să exişti. Ca sfânt sau ca simplu păcătos.
Destinul personal este, până la urmă, o semiotică destul de greu de desluşit încă pentru fiecare dintre noi. Împletirea aceasta greoaie şi frumoasă, în acelaşi timp, de itinerare distincte, însă omogenizate de-a lungul timpului între ele (pare o contradicţie, dar nu e deloc aşa ceva), reprezintă o provocare continuă până la urmă de a pătrunde în tainele cunoaşterii Sinelui propriu, de a încerca din răsputeri a-i translata acestuia limitele, de a te putea defini mai bine pe tine ca entitate creatoare în contextul existenţial dat. Evident că oricare alt nou traseu de viaţă ales va semnifica întotdeauna punctul de plecare către altceva. Către ce anume în mod concret nu vom şti poate niciodată, pentru că etapele vieţii unei Fiinţe umane sunt aidoma unor intervale finite, dar deschise la ambele capete, care îţi oferă din vreme în vreme evenimente care mai de care mai neaşteptate cu putinţă.
Ceea ce pot spune cu certitudine însă este faptul că totul vine dintr-o curgere în salturi a propriei tale vieţi pe care trebuie să o urmezi întocmai ca pe un dat divin şi nu ca pe o simplă opţiune personală. În ceea ce mă priveşte, obişnuitul a fost reprezentat întotdeauna de către antonimul său, nefirescul, amplitudinea dintre ele putând fi asemuită în genere cu o „distanţă canonică” imaginară dintre +∞ şi -∞. E o artă a jocului care nu are nicio legătură cu teatrul sau cu oamenii, ci numai şi numai cu Dumnezeu. iar cuvintele Nataliei Manoilescu-Dinu sunt mai mult decât elocvente aici: „Viaţa noastră, chemată să reediteze la scară redusă şi dimensiuni minore viaţa Dumnezeului întrupat, va avea şi ea un aspect de veşnic pelerinaj.”
P.S.
Mulţumirile mele sincere domnului George Roca şi tuturor celor din ţară şi din diasporă cu care am colaborat excelent în ultimii ani în sfera publicistică.
