Peste oraşul de la poalele muntelui, toamna îşi aşternuse mantia ruginie. Frunzele cădeau alene pe trotuarele înguste şi prin grădinile pustii. Doar din loc în loc, covorul galben-maroniu lăsa să se vadă o pată de mov, albastru, roşu sau alb. Erau ultimele flori care mai parfumau aerul dulce-amărui.
Mama se plimba încet prin grădina de meri din spatele spitalului. Din când în când mai mişca usor cu piciorul covorul de frunze, căutând câte un măr rămas pe jos. Îşi dorea aşa de mult să mănânce un măr! De la piaţă nu putea cumpăra, pentru că nu-şi puteau permite; tata câştiga puţin, abia reuşeau să-şi acopere cheltuielile. În plus, în câteva săptămâni urma să se nască al doilea copil în familia lor.
Anii au trecut cu zile bune şi rele, cu bucurii şi necazuri, dar noi, cei trei copii,n-am simţit niciodată că ne lipseşte ceva. Mama reuşea să se descurce întotdeauna, fie că era vorba de mâncare, de haine, de caiete şi creioane sau de jucării. Îndemânarea ei în a le rezolva pe toate, a sădit în mintea noastră convingerea că suntem şi noi la fel de “bogaţi” ca toate celelalte familii din cartier. Când deveneam prea stăruitori, cerând ceva ce nu puteam avea, mama îşi făcea timp să ne povestescă din copilăria ei. Povestea tristă, spusă cu resemnare, ne fascina şi ne abătea gândurile în altă direcţie. O ascultam de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate, şi ajunsesem să credem că noi suntem cei mai binecuvântaţi copii de pe pământ. Noi aveam mamă şi tată, ea avusese o mamă vitregă şi un tată prea puţin interesat de copii. Noi mâncam cele mai bune ciorbiţe, tocăniţe şi prăjituri; mama primea o bucată de mămăligă rece şi era trimisă în grădină, s-o mănânce cu prune din pom. La sărbători, masa noastră era plină de bunătăţi; mama mânca la sărbători pâine albă adusă de la târg. Aceea a fost cea mai bună prăjitură din copilăria ei. Învăţam istoria unei vieţi pline de lipsuri, de frustrări şi amărăciune, şi ne minunam că femeia frumoasă din faţa noastră a putut trăi în asemenea condiţii.
Mama copilăriei mele a fost mama de la geamul bucătăriei. Acolo, ascunsă de crengile liliacului şi de albul imaculat al perdeluţelor, ne privea jucându-ne şi era gata să sară în apărarea noastră, în caz de nevoie. Purta mereu o rochie care-i stătea bine, un şorţ cu volănaşe şi o basma înflorată legată ca un turban peste părul negru, mătăsos. Vorbea rar cu vecinele, pentru că era prea ocupată. Casa trebuia curăţată, hainele puse la loc, jucăriile strânse şi mâncarea gata până la ora 3, când venea tata de la serviciu. După-masa avea de spălat rufe, de călcat, de cusut, de verificat lecţiile noastre şi târziu,când toţi se culcau, mai citea câte ceva.
Am crescut sub privirile ei bune, pline de dragoste, găsind mereu mângâiere în braţele ei. Am învăţat de la ea ce înseamnă să fi disciplinat, să fi organizat, să nu-ţi calci cuvântul dat. Am învăţat răbdarea, bunătatea, mila. Am învăţat să ne rugăm, să citim Biblia, să cântăm…. De câte ori am privit-o pe mama, am văzut în ea femeia model. L-a iubit pe tata şi l-a respectat. Ne-a iubit pe noi şi ne-a crescut cu înţelepciune şi dragoste. A muncit neobosită, dormind uneori doar două-trei ore pe noapte. Când ieşea din casă, mama era mereu îmbrăcată impecabil, cu mult gust, aranjată, cochetă, gata să facă faţă în orice împrejurare.
Mama nu a studiat la şcoli înalte. Nu a ştiut să ne explice diferenţele dintre diverse curente filozofice, dar ne-a învăţat ce este bine şi ce este rău. Nu a ştiut de ce comunismul ar fi mai bun decât capitalismul, dar ne-a învăţat să nu plângem când moare un dictator. Nu a ştiut ce înseamnă evoluţionism, dar a fost foarte hotărâtă când ne-a spus că nu ne tragem din maimuţe. Cartea ei favorită era Biblia. O citea cu reverenţă şi o păstra cu grijă. Dimineaţa ne citea şi nouă câte un Psalm, seara ne spunea câte o poveste din Biblie.
După ce şcoala ne-a învăţat mult mai multe decât ştia ea, ne asculta cu atenţie şi adeseori ne punea să-i citim câte o carte. Iubea cărţile, iubea învăţătura. De multe ori am auzit-o spunând că i-ar fi plăcut să fie doctor. Avea vise mari pentru fiecare dintre noi, dar niciodată nu ne-a cerut să renunţăm la visele noastre.
Am fost în ţară nu de mult, ca s-o mai văd, să mai stau cu ea. Am găsit-o tot cu zâmbetul pe buze, tot la bucătărie, spălând ceva vase sau amestecând într-o cratiţă. Cei aproape 90 de ani de viaţă au lăsat în fiinţa ei urme ce nu mai pot fi şterse. Trupul plăpând e îmbrăcat mereu în haine mai groase, care s-o ferească de frigul din iarnă vieţii. Părul alb ca zăpada îmi aminteşte cuvintele pe care mi le spunea când veneam de la examene “Fiecare examen de-al tău îmi scurtează viaţa şi-mi albeşte părul”. Ochii frumoşi, care odinioară vedeau totul, acum disting cu greu lucrurile din jur. Sunt obosiţi de nopţile petrecute cu acul în mână, ca să termine de cusut rochii pentru cine ştie ce evenimente! Degetele mâinilor nu reuşesc să se mai îndrepte, iar picioarele obosite abia o mai ajută să se deplaseze dintr-o cameră în alta. Doar inima ei a rămas tânără. Ascultă cu plăcere poveştile copiilor şi ale nepoţilor, se bucură ori de câte ori familia se adună la câte-o sărbătoare, îi place să stea în grădină, admirând fiecare floare, fiecare pom, fiecare gândăcel….. Seara se retrage în camera ei şi citeşte Biblia, cartea ei favorită.
Ne întâlnim la sfârşit de săptămână pe Skype. Ne bucurăm să ne vedem, să ne auzim, să ne spunem una alteia ultimele noutăţi. De câte ori o întreb ce mai face, îmi spune că face bine, că e încă în picioare şi-şi poate purta de grijă. O privesc cu admiraţie şi mi-amintesc mereu că tot ce e important în viaţă am învăţat de la ea şi de la tata. Pentru noi, copiii ei, mama rămâne un om obişnuit, de mare valoare!
La mulţi ani, Mamă! Tu eşti îngerul pe care Dumnezeu l-a lăsat pe pământ pentru mine. Tu m-ai învăţat că există dragoste necondiţionată, că inima ta a uitat de sine dăruindu-se mie, că sufletul poate zbura, înălţându-se deasupra acestui pământ trecător. Tu m-ai învăţat că într-o zi voi sta faţă în faţă cu Creatorul nostru, care atunci când ţi-a dat viaţă, a pus în tine frumuseţe, înţelepciune şi multă, multă bunătate!
La mulţi ani, Mamă!
