Informații compilate de Valentin-Claudiu DOBRE, extrase parțial din lucrarea literară

“ȘAPTE MICRODETECTIVI PRIN MEANDRELE ISTORIEI. ZORII”, Colecția Zidul de Hârtie, 

București 2017, ISBN 978-973-0-25915-5

Preambul: Să revedem datele așa cum le-am reconstituit și pe baza a ceea ce cunoaștem la momentul actual, din informațiile cronicarilor și istoricilor. E cucerită Georgia în 1234.  Baatu Khan, în fruntea unei forțe militare de ~150.000 de călăreți pornește în 1236 un atac concertat la vest de Urali. Sunt cucerite succesiv: 1236 hanatul (“proto”)bulgarilor de pe Volga (de grai turcic oghur), 1236/1237 hanatul Kipceac (cumani estici), 1237 /1238 principatele rușilor (Riazan, Moscova, Vladimir, Suzdal, Tver, etc.) rând pe rând, apoi stepa dominată de cumani. Atacul se reia în 1239 cu ajutor din est (de la Marele Khan Ögedeï). Sunt cuceriți 1239-1240 alanii, 1240 cade Kiev, sunt devastate 1240 Polonia, 1241 Silezia, este atacat 1241 regatul Ungariei (trupele maghiare învinse în bătălia de pe râul Sajó). 

Coloanele mongolilor și (turco-)mongolilor atacă statele central-europene, dar la aflarea morții Marelui Khan Ögedeï se dispune replierea generală în 1242 în ciuda succeselor. Motivele sunt legate de dispute privind succesiunea dinastică, declanșate mai mult sau mai puțin chiar în timpul lui 1242 și care se reiau ulterior mai acut între 1248-1251, soldate cu lupte și chiar suprimări totale (Ögedeï) sau parțiale (Chaghatai) ale domeniilor sau “caselor” (“ulus”) perdante. 

Coloanele năvălitorilor devastează iar în retragere ținuturile. Se pare că grosul armatelor în retragere ar fi urmat cursul Dunării, dar coloane de călăreți puteau urma și cursurile afluenților ei. Se pare că staționează o perioadă într-o zonă de câmpie (Nistru-Bug ?) și pleacă în primăvara lui 1243. Nucleul trupelor lui Baatu Khan se instalează la Saraï. Celelalte se retrag în Asia Centrală și Orientală.

Documente ale epocii informează despre tulburări interne asociate năvălirii. Și am presupus că răzvrătiții s-ar fi asociat corpului de armată condus de Buri (în calitate de confederați).

Pe de altă parte, între 1360-1380 creștinul Demetrius Princeps Tartarorum este amintit ca lider tătar alături de Kutlug/Cadlu beg de Crimeea și Hadji/Caizi beg. Probabil că el aparținea Bisericii Estului (nestoriene). Se știe că Biserica Estului cu patriarhia la Seleuciua-Ctesiphon avea misionari între triburile mongole și turco-mongole, deci e probabil ca Demetrius să fi ținut de această Biserică (denumită impropriu “nestoriană”).

Era posibil ca răzvrătiții din Ungaria și Transilvania să se fi asociat cu turco-mongolii, ulterior parte din ei deplasându-se (și) în Kârgâzstan ? 

Există un popor turcic care trăiește pe cursul fluviului Yenisei, denumit Khakas (exonim). Mai erau numiți Khongorai/Koorai. Etnonimul lor e Tadar. Sunt cei rămași poate din poporul kârgâz pe cursul fluviului Yenisei. Acei Khakas stabiliți în Manciuria (China) sunt numiți Fuyu Kyrghysz.

Și atunci, dacă acest amestec s-ar fi produs, de ce nu am avea urme și la noi ? În județul Iași, pe lângă un cu totul neașteptat Covasna, există și localitățile Tătăruși și Tungujei. Tungujei duce cu gândul la Siberia și Tibet (statul Tanguts), dacă nu ar exista și un Tengușevo în Republica Mordovia (Rusia).

Și-atunci ?

Cuprins: Să revedem datele comparative pe care le avem cu Kârgâzstan. Cele mai evidente sunt cele din regiunea Batken și reținem: Tamasha, Karool, Valakish, Kalacha, Kaltak, Boz, Baymaala, Noogardan, Byurgendyu, Jashtik, Arka, Leilek, Sambula, Andarak, Iskra.

  Acestea par a fi cheia problemei.

Asemănările par la o primă vedere evidente. Oare totuși să se fi produs asocierea răzvrătiți-(turco-)mongoli și implicit și amestecul ? Dacă răspunsul ar fi ferm da, ar fi destul de interesant. Am presupus că se putea invoca ca element comun ascendența cumano-onogură(-jász). Evident, la rândul lor răzvrătiții erau un amestec complex.

Concluziile ar părea simple, dar nici pe departe nu sunt. Ce aport ne aduce cunoașterea unor evenimente trecute mai în detaliu decât sunt ele relatate câteodată de autorii contemporani lor ? Mai ales dacă această cunoaștere este deductivă și indirectă ? O astfel de cunoaștere poate servi la edificarea unei construcții teoretice, dar care este de fapt realitatea ?

În anul 1241, relațiile dintre state se exprimau în termeni clari, suzeran versus vasal. În ciuda jurămintelor de vasalitate și în ciuda tributului plătit, adesea conflictele armate izbucneau din nimic. 

Și atunci, ce interesează din aceste comparații neobișnuite cu o zonă îndepărtată ? 

Pe noi ne-ar interesa eventuale informații contemporane din arhivele mongole și chineze asupra acestor (presupuși) confederați ai lui Buri, integrați apoi în masa populației turco-mongole. Și poate un studiu asupra toponimelor și antroponimelor, ca și elementelor locale de cultură (legende/mituri locale).

Ce presupunem că au adus acești confederați (precum și valoroșii “teutoni”) culturii locale kârgâze pe ansamblu ? O muzică cu sonorități deosebite. Ar fi purtat tradiția vestică a trubadurilor care în acele ținuturi cântă despre eroul legendar Manas. Și desigur un sânge aprins (“seditiose gentis”- “neam răzvrătit”), capabil de schimbări politice dese la Bishkek (capitala Kârgâzstan).

Societatea kârgâză este descrisă de profesorul Gullette de la Cambridge (David Gullete- “The Genealogical Construction of the Kyrgyz Republic. Kinship, State and <Tribalism>”, Global Oriental, 2010) drept una bazată pe jeti ata și sanjyra (hărți genealogice) și pe organizare în uruu (trib) și uruk (clan). Deci una cu o identitate bine conturată. O altă lucrare care a stat la baza analizei noastre este scrisă de Sneath și Kaplonski și este o Istorie a Mongoliei (și implicit a mongolilor).

Concluzionând, sunt aceste “compatibilități” toponimice rezultate în urma campaniei mongole și turco-mongole din 1241-1242 și a cooperării răzvrătiților cu corpul de armată al lui Buri ? Sau “compatibilitățile” provin mai mult dintr-un fond comun cumano-onoguro(-jász) ? Doar un studiu mult mai detaliat poate deosebi cu certitudine coincidențele de corespondențe.

O scurtă observație și asupra traseului pe care trupele secundare ale liderilor Cadan și Buri au intrat in Transilvania. Szabó B. János arată fără echivoc în lucrarea anterior citată faptul că grosul trupelor mongole au intrat în regatul Ungariei pe la Poarta Rusă (adică pasul Verețki). Noi ne vom referi exclusiv la traseul trupelor ulus-ului lui Cadan (lider) și Buri (fratele său, adjunct). Cadan pare să fi intrat prin pasul Oituz. Loviturile sale sunt mai dure și acolo unde întâmpină rezistență reacția soldaților săi este extrem de violentă. Buri urcă prin nord (am presupus inițial pasul Tihuța, adică pe cursul Dornișoarei și al Trifonului, apoi pe cursul Bârgăului: în dreptul cătunului Teșna există cătunul Tătaru, ambele ținând de Poiana Stampei, dar ulterior am revăzut total traseul) și presupunem că pătrunderea prin nord s-a făcut urmând cursul Moldovei din aval spre amonte, apoi în dreptul actualei localități Benia urmând cursul celor două pârâuri Tătarca (unul afluent al Moldovei, altul afluent al Bistriței Aurii), atingând cursul Bistriței Aurii în dreptul actualei localități Cârlibaba. Probabil au ales să meargă în amonte și nu în aval, dar imediat la Rotunda, au pătruns prin Pasul Rotunda (Rodnei), posibil apărată de o mică trupă de germanici din Rodna (pe care i-au înfrânt), urmând cursul Someșului Mare în aval. Așa presupunem că au ajuns la Rodna, unde au supus trupele comitelui Aristald cu cei 600 de ostași ai săi, care li s-au asociat fortuit. Aceste informații sunt preluate de domnul Szabó B. János (în contribuția sa din cadrul lucrării colective: Coordonator Atilla Zsoldos- “Oradea și Bihorul la sfârșitul epocii Arpadiene. Studii despre istoria țării Bihorului 3”, Tanoda & Varadinum, Oradea 2017) din analele orașului Friesach din Carintia, oraș care avea relații comerciale cu localitățile din Ardeal și Ungaria. Domnul Szabó B. János menționează lider al atacului împotriva Rodnei și Bistriței pe Cadan. În această situație, Buri pare a urma un traseu mai spre nord. Putem presupune și că pe drumurile de munte, trupele se împărțiseră, căutând cursurile pâraielor și trecătorile de intrare, iar conducătorul trupelor era Cadan, iar Buri adjunct. Persist în convingerea că trupele lui Cadan intră prin pasul Oituz, iar cele ale lui Buri prin nord, pe cursurile Someșului și Tisei.

O observație: Buri pare ceva mai puțin violent decât fratele său Cadan, poate și pentru faptul că unii supuși ardeleni și ai comitatelor din nord par a prefera supunerea și eventual spolierea. De fapt, trupele lui Cadan făcuseră raiduri și în sudul Dunării, dar orașele țarilor bulgari acceptă în general spolierea și opun o rezistență armată cel mult simbolică (e posibil ca la momentul atacului să mai fi existat <proto>bulgari vorbitori de turcă, ceea ce au făcut posibile negocierile). Și în Nordul Transilvaniei și în comitatele de pe Tisa este posibil să fi existat turcofoni sau pseudo-turcofoni (alanlari), negocierea fiind de asemenea posibilă, iar Buri ceva mai conciliant. 

Valentin-Claudiu Dobre