Trece cam o orǎ jumǎtate şi nepotul Noris face ochi. Şi mai trec vreo zece minute pânǎ când îşi dǎ bine seama unde se aflǎ. – Ai zis cǎ-mi povesteşti cu plutonierul ǎla…, spune el printre cǎscǎturi.

– Trandafir, plutonierul Trandafir!…. Cu ǎsta Norise, fǎceam practicǎ sanitarǎ. Gurile rele îi ziceau „Şoricelul”. Atunci când l-am vǎzut prima oarǎ, mi-am dat seama cǎ un an întreg sǎ-i fi cǎutat poreclǎ, alta mai bunǎ nu-i gǎseai. Nişte ochi mici, nemişcaţi, abia vizibili de sub o cascǎ mult prea mare, un nas coroiat, foarte proieminent şi nişte urechi clǎpǎuge cu care capta , probabil, mesaje SOS.
Un singur lucru îi lipsea ca tabloul sǎ fie complet: coada.
Trandafir, ǎsta, m-a luat la ochi din prima zi.
–    Pǎi, cum? intreabǎ Noris, trezit de-a binelea.
–    Stai sǎ vezi! A venit prima dimineaţǎ şi ne-a chiţăit:
–    Astǎzi învǎţǎm sǎ transportǎm rǎniţii pe câmpul de luptǎ. Aşa cǎ, vǎ-ncolonaţi!
Era un frig afarǎ de-ţi clǎnţǎneau dinţii şi-ţi scârţâiau bocancii. Dupǎ o jumǎtate de orǎ de urcat în marş forţat, ajungem la Dealul Suspinelor. Auzisem de mult de dealul ǎsta dar acum cǎ l-am vǎzut chiar cǎ-mi venea sǎ suspin. Gǎuri, hârtoape, şanţuri, noroi îngheţat şi mǎrǎcini scǎpaţi de tirul armelor. Pentru cǎ aici fǎcea antrenamentul toatǎ artileria. Şi ǎia de la tunuri şi cei de la tancuri , şi cei cu AG-ul. Era câmp de luptǎ dupǎ luptǎ.
–    Pe douǎ rânduri a-du-na-rea! S-a piţigǎit iar Şoricelul.
–    Sǎ vǎ explic cum stǎ treaba: rândul 1 carǎ rândul 2…. Târâş marş!
Ce-a spus el am înţeles eu, dar ce n-ai înţeles tu Norise, este cǎ în faţa mea stǎtea Stan, de vreo 90 de kilograme. Adicǎ , eu sǎ-l car pe Stan în cârcǎ. Târâş, cred cǎ nici trei ca mine nu-i fǎceau faţǎ, darmite unul singur.
Ǐi şoptesc lui Stan;
–    Stane, uite cum facem; eu mǎ târǎsc pe jos şi tu mergi aşa în patru labe pe deasupra mea sǎ parǎ cǎ te car în cârcǎ! Ai grijǎ însǎ sǎ nu te-mpiedici cǎ mâine mǎ bagǎ ǎştia pe sub uşǎ în cazarmǎ!
Buun! Luǎm poziţia de start şi Şoricelul ne aratǎ linia de sosire.
Ceva mai încolo, la vreo douǎzeci de metri. Dǎ plecarea şi pornim. Eu pe dedesubt şi Stan în patru labe pe deasupra mea. Prin gropi, hotâncuri şi mǎrǎcini. Dupǎ trei metri eram fleaşcǎ. Nu-mi dau seama cum aş fi fost dacǎ Stan ar fi fǎcut pe rǎnitul. Probabil cǎ n-aş mai fi fost!
Dupǎ alţi trei metri îl auzim pe Trandafir;
–    Stai! Voi acolo ce faceţi Stane? Leapşa pe ouate? S-a-ntâlnit hoţii cu prostul? { Imi zic : Grea mai e şi gramatica asta!} Ia, cǎ de-acum încolo sunt cu ochii pe voi!
De data asta, Stan se tolǎneşte ca pe pernǎ. Cele 90 kilograme ale lui pǎreau o tonǎ. Nu puteam nici sǎ respir! Ne mai târâm vreun metru dupǎ care mǎ opresc. Simţeam cǎ sunt pe altǎ lume. Ca prin vis îl aud pe Trandafir;
–    Ia vezi Stane, mai trǎieşte ǎla de sub tine?
Stan se ridicǎ. Ceilalţi fac la fel. Eu,nu. Trandafir mǎ ia la palme.
–    Soldat, mǎ sesizezi?
Dau din cap afirmativ. Când vede cǎ nu-i nici o problemǎ, Trandafir reia ideia:
-Trimite aici toţi covǎsiţii! Bǎi soldat, tu trebuie sǎ salvezi rǎniţii, nu ei pe tine! Ǐnţeles?
Dau din cap la fel de afirmativ.
–    Hai ridicǎ-te, cǎ plecǎm la unitate!
Drumul înapoi a fost doar coborâş, aşa cǎ am avut timp sǎ mǎ gândesc cum naiba din 30 de soldaţi a cǎzut beleaua de Stan exact în cârca mea!
Probabil… ceasul rǎu!
A doua zi de dimineaţǎ apare Şoricelul în clasǎ şi spune:
– Astǎzi învǎţǎm sǎ facem injecţii! Cu ser fiziologic! Şi ca sǎ înţelegeţi bine, veţi face unii pe alţii.
Ne uitǎm nedumeriţi la el.
–    Nu vǎ speriaţi, pânǎ acum aşa i-am învǎţat pe toţi şi n-a murit niciunul! Şi ca sǎ vedeţi cât e de simplu, vǎ las sǎ alegeţi partenerul.
Cineva de lângǎ mine îmi şopteşte:
–    Alege-l pe Stan ca sǎ te rǎzbuni!
Ceilalţi râdeau în pumni. Mai cǎ-mi dǎdea inima brânci. Conştiinţa însǎ, nu .La urma urmei Stan n-avusese nici o vinǎ. Aşa cǎ l-am ales pe Zanvetor. Era tot din Câmpulung iar maicǎ-sa era asistentǎ. O fi vǎzut el cum se face o injecţie şi nu mǎ chinuie prea rǎu.
De data asta norocul îmi surâse. Tragem la sorţi şi reiese cǎ eu trebuie sǎ-i fac lui injecţii şi nu el mie. Ghinionul lui !
Dupǎ trei perechi care s-au descurcat „binişor pentru început’ vine rândul nostru. Zanvetor desface pantalonii şi pune fundul în sus pe pat. Eu mǎ îndrept spre tava cu seringi. Din alea metalice, fierte la foc mǎrunt, ca ciorba!
–    Fii atent, începe Şoricelul explicaţiile, apuci acul în poziţie înclinatǎ de partea asta şi-l bagi în seringǎ. Ai grijǎ sǎ nu atingi partea subţire cǎ infectezi rǎnitul
Mǎ uit la rǎnit. Era în aşteptare!
Apuc acul, dar nu ştiu cum fac de ating exact partea interzisǎ.
–    Lasǎ-l jos! Strigǎ Trandafir. {Şi dupǎ ce mǎ studiazǎ atent} Tu nu cumva eşti covǎsitul ǎla de ieri?
–    Da, sǎ trǎiţi!
–    Nici la asta nu eşti bun? Reluare!
Şi facem vreo trei reluǎri. Când nu era bunǎ înclinaţia, când nu era bunǎ partea de care apucam. La a patra reuşim şi ne îndreptǎm, eu cu seringa în mânǎ iar el cu vata şi spirtul, spre patul pe care zǎcea nemişcat Zanvetor.
–    Acum, fii atent1 reia Trandafir. Ǐnmoi vata asta în spirt şi cu ea împarţi fesa în patru. Partea exterioarǎ de sus o uzi toatǎ cu vatǎ! Dupǎ aia scoţi acul în aceeaşi poziţie şi-l înfigi în partea asta udǎ. Ǐnţeles?
–    Da, sǎ trǎiţi!
–    Dupǎ aia înfigi seringa în ea şi aspiri puţin sǎ vezi dacǎ n-ai nimerit vreun vas de sânge. Dacǎ serul rǎmâne alb, îl împingi şi dupǎ ce intrǎ tot în fundul ǎstuia , scoţi seringa cu tot cu ac. Ştergi cu vatǎ şi asta-i tot! Ǐnţeles?
–    Da, sǎ trǎiţi!
–    Dǎ-i drumul!
Fac întâi treaba cu vata şi apuc acul. Ǐnsǎ de fricǎ sǎ nu-şi dea seama Trandafir dacǎ l-am luat de partea care trebuie, îl înfig în mare vitezǎ în dorsalul lui Zanvetor. Bineînţeles cǎ n-am nimerit în partea udatǎ cu vatǎ ci la vreo 8 mm de canalul despǎrţitor.
–    Nenorocitule! rǎcneşte Trandafir. Eşti un idiot, un prost şi un imbecil! Ce stai şi te uiţi ca mutul? Aştepţi sǎ moarǎ ǎsta? Scoate acul ǎla odatǎ!
Dar pânǎ sǎ-l scot s-a repezit şi l-a scos el. Cu el pe deasupra capului continuǎ pledoaria:
–    Trimite aici toţi nǎvlegii ca sǎ se facǎ doctori!
Apoi iese ca o furtunǎ pe uşǎ. Naiba ştie unde.
Mǎ uit la fundul lui Zanvetor şi nu-mi dau seama cum am putut rata. Avea forme destul de bine definite. Era destul de bucǎ-lat , daca înţelegi ce vreau sǎ zic.
Zanvetor rǎbdase toate astea cu stoicism. Mǎ aplec spre el şi-i suflu între urechi:
–    Numai tu eşti de vinǎ, fir-ar curul tǎu al dracu’!
N-apuc sǎ-i mai dau şi alte explicaţii cǎci Trandafir apare cu batista în mânǎ.
– Am fost sǎ mǎ calmez! Reluǎm totul de la început. Ai grijǎ sǎ nu mǎ enervezi iar cǎ-i pun pe ǎştia toţi sǎ-ţi ciuruie curul cu injecţii. Stropitoare te fac!
Mǎ îndrept din nou spre tava cu seringi.
– Apuci acul la 45 de grade!
De ce n-o fi spus el aşa de la început? Limbajul ǎsta îl înţelegeam cu  mult mai bine. Cu seringa în mânǎ ne-ndreptǎm spre Zanvetor care mǎ privea suspect.
Reiau treaba cu vata şi-nfig acul.Probabil Dumnezeu mi-a ascultat ruga cǎci acul se-nfige exact în partea care trebuie.
–    Aşa, bravo, acum bagǎ seringa şi aspirǎ!
Bag seringa şi aspir. Din transparentǎ se face roşu închis. La fel ca şi faţa lui Trandafir care urlǎ disperat:
–    Aoleu! Nenorocitule! Scoate-o repede, nu vezi cǎ i-ai atins un vas de sânge?
Mǎ uit la Zanvetor. Pǎrea destul de viu. Scot seringa şi i-o dau lui Trandafir ca  sǎ şi-o bage undeva. Nu spun exact unde.
–    Mǎ nemernicule, tu mi-ai stricat toatǎ sǎptǎmîna ! Dacǎ-ţi mai vǎd şi mâine moaca îmi dau demisia din armatǎ! Mǎ bagi la balamuc! De la ce unitate vii?
–    De la artilerie!
–    Da?! Când termini cursul asta, dacǎ cumva îl termini, sǎ te duci sǎ te aşezi în faţa tunului. Vin eu şi pun obuzul!
Acum îmi dau seama Norise, cǎ nu e bine sǎ ţipi la om!  Se inhibǎ. Dacǎ mǎ lua cu frumosul, sigur Zanvetor scǎpa nechinuit.
–    Ai terminat cursul? întreabǎ Noris foarte curios.
–    Nici nu-ţi vine sǎ crezi! L-am terminat, am ajuns înapoi la artilerie şi nu m-am aşezat în faţa tunului de fricǎ sǎ nu vinǎ Trandafir sǎ punǎ obuzul. Am fǎcut la vreo zece inşi injecţii şi n-a murit niciunul. Cǎ de asta îţi spun. Aşa e şi-n meseria asta de profesor. Dacǎ te enerveazǎ un elev ieşi trei minute pe coridor sǎ te calmezi. Dar sǎ te calmezi! Cum dintr-o clasǎ de 20 elevi,18 sunt de-ǎştia ca mine în armatǎ, înseamnǎ vreo 54 minute. Asta înseamnǎ cǎ ar trebui sǎ stai mai mult pe-afarǎ!
–    Nu-i nimic, completeazǎ Noris, îţi mai rǎmâne pauza când probabil îi gǎseşte pe ceilalţi doi fǎcându-şi tema pe care le-ai dat-o ieri s-o facǎ pentru azi!
–    Din fericire, Norise, nu se întâmplǎ asta. Aştia doi sunt oameni serioşi, îşi fac tema acasǎ. Aşa cǎ mǎcar pentru ei, meritǎ sǎ nu te aşezi în faţa tunului!