FETITA-CU-URSULETUL-wb

FETITA-CU-URSULETUL-wbPovestea ursuleţului de catifea maro

Cine nu o ştie pe Simina? Toată lumea o ştie că a văzut-o plimbindu-se prin Cişmigiu cu ursuleţul ei de catifea maro. Simina are trei anişori şi ursuleţul ei are un an, căci l-a primit cadou de ziua ei când a împlinit doi ani. Pe ursuleţ îl cheamă Lică şi Simina îi spune Lică-Ursulică şi-l mângâie toată ziua de l-a tocit pe unele locuri. Am uitat să spun că Lică-Ursulică este mare, că Simina abia îl ţine în braţe şi de aceea, când îl plimbă în parc, îl plimbă într-un cărucior care este căruciorul lui Lică. Căruciorul lui Lică a început să scârţâie şi tăticul Siminicăi  i-a uns roţile cu o unsoare specială şi de atunci nu mai scârţâie. Simina îl iubeşte foarte mult pe Lică, poate chiar mai mult decât pe păpuşa ei cu ochi albaştri care zice Ma-Ma când o mişti mai tare. Pe păpuşă o cheama Puşa şi înainte de a apărea Lică era foarte alintată căci Simina nu-i mai dădea drumul din braţe. Simina a văzut că Puşa suferă că nu se mai ocupa atît de ea şi s-a hotărît să meargă la plimbare cu amândoi de aceea îl aşează pe Lică în cărucior şi pe Puşa în braţele lui Lică.

Odată, Simina a smucit mai tare căruciorul şi Puşa a căzut jos şi a început să strige: „Ma-Ma! Ma-Ma!” de s-a adunat lume ca la urs, dar nu era decât un ursuleţ de catifea maro care sta cuminte în cărucior şi se uita curios la lumea ce se adunase. Simina a ridicat-o pe Puşa, a şters-o de praf, a mângâiat-o şi a întrebat-o dacă s-a lovit. Se lovise dar nu prea tare, însă Siminica s-a purtat atât de frumos cu ea că i-a trecut imediat. Noaptea Simina se culcă într-o parte cu Ursulică şi cu Puşa în partea cealaltă. Până adoarme ea îi legănă şi îi adoarme întii pe ei. După cum lui Lică îi spune Lică-Ursulică, lui Puşa în spune Puşa-Păpuşa.

Dar să vezi minunăţie, să fi fost miezul nopţii. Siminica dormea dusă şi de asemenea şi copilaşii ei, Lică si Puşa, când deodată s-a făcut o lumină ca ziua. Simina a deschis ochişorii şi primul lucru pe care l-a făcut s-a uitat la copilaşii ei; Puşa dormea dusă însă Lică era treaz şi stătea pe marginea patului cu picioarele atârnate în jos.

– Ce e cu tine Lică, tu eşti un ursuleţ de catifea umplut cu cârpe, cum de te mişti? zise Simina cu uimire.

– Da eu sunt un ursuleţ de catifea umplut cu cârpe însă câteodată sunt şi ursuleţ viu, eu m-am mai trezit şi în alte nopţi şi v-am învelit pe tine şi pe Puşa şi apoi m-am culcat la loc şi m-am făcut iarăşi  Lică ursuleţul de catifea maro.

– Vai ce poveste nemaipomenită, ia spune-mi Lică ce minune grozavă este asta? a întrebat Simina cu nerăbdare.

– Povestea e lungă şi într-adevăr grozavă dar nu ţi-o spun acum că trebuie să vină mămica cu cei patru frăţiori ai mei sa ne ia la o raită prin pădure şi să venim repede înapoi până nu prinde cineva de veste. Eu i-am spus mămicăi  că tu eşti o fetiţă foarte bună şi mama te iubeşte ca şi pe mine.

Nici nu a apucat să termine de vorbit, că uşa s-a deschis  fără nici un zgomot şi tiptil au intrat înăuntru mama ursoaică cu cei patru ursuleţi ai ei ce semănau leit cu Lică. Lică a sărit de gâtul mamei şi a sărutat-o pe obraz, şi mămica lui l-a sărutat şi ea şi l-a mîngâiat pe cap şi pe spate cu o labă dragostoasă de mama.

– Ce mai faci puiul mamei? După cum ştii că blestemul zgriţuroaicei s-a spulberat, zâna buna este iarăşi puternică şi noi suntem din nou  împreună. Numai tu nu eşti cu noi, însă te simţi aşa de bine aici că te lăsăm să stai cât ai să vrei tu.

Simina se uita uimită şi nu-i venea să creadă, s-a frecat la ochi, şi nu era vis, a pus mâna pe Lică, era un ursuleţ viu şi plin de viaţă. Atunci ursoaica s-a întors către Simina şi a spus cu blândeţe:

– Dragă Simina, îţi multumesc din suflet că te porţi atît de frumos cu băieţaşul meu, noaptea asta se întâmplă un fapt deosebit, toate animalele şi păsările serbează înfrângerea  Zgripţuroaicei,  zâna cea rea,  de către Lia –  zâna cea bună. De aceea am venit să te întrebăm dacă vrei să vii şi tu cu noi să te uiţi puţin şi te aducem apoi înapoi.

– Vin cu plăcere, dar nu pot merge singură, căci eu nu plec nicăieri singură mă duc să o scol şi pe bunica, ea nu va spune nimic la nimeni.

Simina s-a îmbrăcat imediat şi a şi venit cu bunica de mâna.  Când a văzut-o bunica pe ursoaică,  era gata-gata să o ia la sănătoasa însă Simina a reţinut-o şi i-a explicat că nu e nici un pericol. Au ieşit tiptil afară unde-i aştepta o trăsură cu patru cai năzdrăvani ce i-a dus ca gândul în pădure. Īn pădure era zarvă mare, într-o poiană rotundă erau adunate toate animalele şi păsările ce vorbeau cu însufleţire şi fiecare striga cât putea ca să se facă auzit.

– Fraţilor linişte! să vă spun câteva vorbe, strigă ursoaica-mamă, cât o ţinea gura. Se facu linişte. Vreau să v-o prezint pe Simina prietena lui Lică băiatul meu, ea a venit aici cu bunica ei numai să ne vadă şi se întoarce acasă. Să-i spunem toţi odată: „Bine ai venit Simina!”… şi toţi au strigat odată de s-a cutremurat pădurea:

– Bine ai venit Simina!

Ecoul a răspuns de câteva ori: „Bine ai venit Simina!” apoi fiecare şi-a văzut de treabă. Īn mijlocul poienii era un maldăr uriaş de lemne şi crăci uscate. Unul dintre cei bătrâni a aprins un chibrit şi  le-a dat foc. Tot poporul a început să joace o horă în jurul focului.  Simina şi bunica au fost prinse în horă şi ele. Pe Simina o ţinea de mânuţă Lică şi pe bunică –  Ursoaica.

– Vai am uitat să o luăm şi pe Puşa, ce rău îmi pare, spuse Simina cu regret.

– Nu-i nimic, mai venim noi şi altă dată, mormăi Lică-Ursulică.

– Hai să mergem, spuse bunica, să nu se observe lipsa noastră.

– Bunică, să nu cumva să-i spui cuiva ce sa întâmplat în această noapte, strigă Lică.

– Promit să nu spun nimănui, răspunse bunica.

Pe Simina nici nu a întrebat-o, căci ştia că ea nu spune la nimeni. Prietenii noştri Simina, Bunica, Ursoaica şi puii ei s-au urcat în trăsura cu patru cai şi cât ai bate din palme au fost acasă, căci trăsura şi caii erau năzdrăvani, ei nu mergeau pe drum ci zburau prin aer. Ajunşi acasă, Ursoaica şi-a luat pe cei patru ursuleţi, au dat ziua bună şi au plecat pe nesimţite aşa cum veniseră. Simina s-a îmbrăcat în pijama l-a culcat lângă ea pe Lică şi au adormit buştean de obosiţi ce erau. Puşa nu simţise nimic. A doua zi, Siminei nu-i venea a crede; Lică era un ursuleţ de catifea maro, Puşa era o păpuşă cu ochii albaştri care zicea „Ma-Ma” când o mişcai mai tare, bunica era aceiaşi ca totdeauna, grijulie cu nepoţica ei. Simina la intrebat pe Lică:

– Lică-Ursulică tu ştii să vorbeşti? Lică stătea cuminte şi nu scotea o vorba, însă Simina a observat că a mişcat puţin din ochi.

– Lică-Ursulică, spune-mi dacă am visat sau a fost adevărat, întrebă iarăşi Simina. Lică iaraşi a mişcat puţin din ochi, dar nu a spus nimic.

– Asta înseamnă că nu am visat, dar Lică nu are dreptul să vorbească, îşi zise Simina. Noaptea urmatoare, Lică s-a trezit din nou şi a strigat-o încet pe Simina ca să nu o sperie din somn:

– Simina vreau să-ţi spun povestea mea, dacă vrei să o asculţi am să ţi-o povestesc cu plăcere.

– Abia aştept să te ascult, sunt numai ochi şi urechi.

– După cum ai auzit, la noi în pădure sunt două zâne care, de când e lumea nu se au bine. Una este Zâna Bună pe care o cheamă Lia şi are chipul unei fete tinere şi frumoase şi alta este Zgripţuroaica, o babă urâtă cu un singur dinte în faţă, cu nas coroiat şi cu un neg mare negru pe vârful nasului din care ies trei fire de păr. Mai are ochi de bufniţă, de fapt ea şi are mereu o bufniţă pe umeri. Zâna Bună face numai bine şi toate vietăţile bune sunt supuşii ei cum ar fi iepuraşii, veveriţele, porumbeii, căprioarele, urşii, turturelele, berzele, şi multe alte făpturi. Supuşii  zgripţuroaicei sunt animalele rele cum ar fi: şerpii, viperele, lupii, şobolanii, corbii, şi alte jivine dăunătoare. După ce eu şi frăţiorii mei am venit pe lume, în vizuina noastră care este o peşteră mare într-o stâncă, veneau şi se jucau cu noi alţi pui de animale cum ar fi: ieduţi de căprioare, pui de iepuraşi, pui de diferite păsări şi la noi erau toată ziua numai râsete şi veselie.

Zâna Bună are o surioară Cristina, care este de vârsta ta. Ea foarte des venea şi se juca împreună cu noi până seara târziu, când Zâna Bună venea şi o lua la culcare. Zgripţuroaica murea de ciudă, căci ei nu-i place să audă râsete şi veselie şi i-a trimis vorbă  mamei să nu ne mai jucăm că o deranjăm pe ea. Mămica i-a spus Zânei Bune, care i-a răspuns să ne  vedem de joaca noastră copilărească şi să nu ţinem seamă de spusele Zgripţuroaicei.

Īntr-o zi când Zâna Bună nu era acasă, Zgripţuroaica a venit călare pe o mătură şi ne-a stropit pe toţi cu o apă vrăjită şi ne-a blestemat să rămânem toţi înţepeniţi cum eram atunci. Eu am devenit un ursuleţ de catifea maro umplut cu cârpe, la fel  şi fraţii mei şi mama o ursoaică împăiată. Eu fiind mai lângă uşă, m-a înşfăcat şi apoi m-a vândut la o prăvalie în oraş de unde m-a cumpărat tatăl tău şi am ajuns la tine. Ceilalţi toţi au rămas înţepeniţi care cum erau în poziţia în care fusese stropiţi cu apă vrajită. Când a sosit Zâna Bună acasă şi a aflat ce necaz a dat peste noi a venit imediat să ne ajute. Blestemul l-a deslegat, căci ea ştie să deslege blestemele  Zgripţuroaicei, dar îi mai trebuia o Apa Vie ca să ne stropească şi să stingă puterea apei vrajite cu care ne stropise Zgripţuroaica.

Apa Vie curge dintr-un izvoraş din creierii Munţilor Speranţei dintr-o crăpătură în care abia intră o nucă de mică ce este. Şi curge numai o picătură pe zi exact la miezul nopţii. Ce e de făcut?  s-a intrebat Zâna Bună. I-a chemat pe toţi supuşii ei, păsările şi animalele pădurii să se sfătuiască. Nimeni nu ştia cum să intri în crăpătura din stâncă de mărimea unei  nuci, când deodată, o voce firavă se auzi din mulţime.

– Eu cred că pot să culeg picătura de Apă Vie şi să o scot afară din stâncă… zise o pitulice cât un fluturaş.

– Cum ai să procedezi pitulice mică? a întrebat Zâna Bună.

– Am să mă strecor înăuntru înainte de miezul nopţii, am să aştept până când curge picătura de Apa Vie din izvoraşul ei am să o culeg cu cioculeţul meu, am să ies repede afară şi am să o deşert într-o coajă de nucă. Şi aşa, în fiecare noapte, până umplu coaja de nucă. Apoi cineva să pună capacul deaspra, cu cealaltă coajă de nucă şi să zboare cu ea la Zâna Bună. Zâna Bună să strângă tot ce adun eu într-un vas mai mare, şi când avem de-ajuns să-i stropim pe prietenii noştri şi cineva să se ducă să-l stropească şi pe Lică, în oraş la Simina.

– Bravo pitulice, foarte bun plan, să-l punem imediat în aplicare, zise Zâna Bună.

Zis şi făcut! Pitulicea în fiecare noapte strângea câte o picătură de apă vie şi o vărsa în coaja de nucă şi la zece zile, coaja de nucă era plină ochi. Atunci un graur punea capacul cu cealaltă coajă de nucă şi zbura cu nuca plină la Zâna Bună care o deşerta într-un pahar de cristal. Īn trei luni de zile paharul era plin ochi. Atunci Zâna Bună l-a luat binişor să nu se verse nici un strop şi pe Norul ei de Lumină a zburat la peştera ursoaicei, i-a stropit pe toţi cei înţepeniţi, şi aceştia s-au trezit  ca dintr-un somn adânc. Apoi Lia a zburat în oraş până la casa Siminei, l-a stropit şi pe Lică şi acesta s-a trezit şi el la viaţă.

Simina a ascultat vrajită povestea şi l-a luat strâns în braţe pe Lică, care era de fapt un ursuleţ viu, dar facea ziua pe mortul numai de dragul Siminei. De atunci l-a iubit şi mai tare. Când Simina s-a făcut mare, Lică a plecat la ai lui…