Jocurile Olimpice de iarnă, desfășurate din Coreea de Sud, s-au încheiat duminică. Cel mai bun rezultat al delegației României a fost acel nesperat loc 7, obținut de Raluca Strămăturaru, în finala probei de sanie.
Ne amintim, însă că, în 1967, echipajul de bob 4 persoane, condus de Ion Panțuru (născut la Comarnic in anul 1934), cucerea, la Ignis, titlul de campion european la bob 4 și pe cel de vicecampion la bob 2 pers.
Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe ( în foto) aveau să obțină, în urmă cu 50 de ani, cea mai mare performanţă a României la Jocurile Olimpice de Iarnă. Atunci, la Grenoble – Franța, aceştia câștigau bronzul în proba de bob 2 pers., rezultat care nu a mai fost egalat vreodată.
De altfel, România era singura ţara comunistă care participa la astfel de competiţii, iar în ciuda diferenţelor economice, reuşea să se bată de la egal la egal cu reprezentanţii Occidentului. Ion Panţuru a fost și rămâne cel mai prolific român din istoria acestui sport, cu alte două titluri continentale şi unul de vicecampion mondial.
“Nu mi-am dorit dintotdeauna să ajung la acest sport”, a mărturisit veteranul sporturilor de iarnă din România. Iniţial visa să îi calce pe urme lui Ion “Ţop” Voinescu, portarul Stelei şi al naţionalei de fotbal. În anii ’50 a fost chiar curtat de Politehnica Iaşi, însă a rămas în regiunea natală. A apărat buturile unor echipe precum Tractorul şi Metrom Braşov, iar mai apoi a ajuns acasă, la dorinţa familiei, la Carpaţi Sinaia. A ajuns până la nivelul diviziei secunde, iar în acelaşi timp lucra cu jumătate de normă la fabrica din localitate. Trecerea la un sport de iarnă are o poveste amuzantă şi se întâmpla în iarna lui 1958, când la Sinaia aveau loc Campionatele Naţionale de Bob. “Mă ştiam cu sportivii de acolo şi am fost să-i susţin. La final, s-a organizat o competiţie pentru începători. Am câştigat-o, deşi mă dădeam pentru prima oară! Antrenorii au rămas uimiţi şi au început să mă preseze pentru a rămâne la bob”, povesteşte Panţuru, omul care a adus ultima medalie pentru România la o competiţie majoră de bob, Europeanul din 1971, când cucerea aurul în echipa de 4 alături de Ion Zangor, Dumitru Pascu şi Dumitru Focşeneanu.
În şase ani a devenit portdrapel!
La şase ani de la momentul în care renunţa la fotbal pentru a intra în lotul naţional de bob, Ion Panţuru ajungea să fie portdrapelul României la ediţia Jocurilor Olimpice de la Innsbruck. Acolo, acesta ocupa locul 13 în proba de bob 2 şi 14 la bob 4. Fostul portar era deja liderul echipei, iar în 1967 realiza şi prima performanţă notabilă pentru tricolor la nivel internaţional. În proba de 4, împreună cu Nicolae Neagoe, Petre Hristovici şi Gheorghe Maftei, devenea campion european la Europenele din Austria. În paralel, în proba de 2, alături de frânarul Neagoe, devenea vicecampion continental. Era un şoc pentru toată lumea ca o ţară comunistă să obţină o astfel de performanţă în acest sport dominat de ţările din zona Alpilor. Era doar începutul.
O medalie cât o întreagă istorie
Românii concurau de cele mai multe ori cu boburi cumpărate din Italia, iar uneori, atunci când bugetul nu permitea, cu cele construite în România. Chiar şi aşa, echipa românească era din nou calificată la Jocurile Olimpice, atât în proba de 2, cât şi cea de 4. Ediţia de la Grenoble rămâne cea mai strălucitoare pentru ţara noastră. Pe 11 februarie, în staţiunea Alpe-D’Huez, urca pe podiumul olimpic echipa formată din Ion Panţuru şi frânarul Nicolae Neagoe, cronometrată cu timpul de 4:44.56. “Culmea, primele două echipaje au terminat în acelaşi timp şi iniţial li s-a acordat ambelor aurul, aşa că noi trebuia să fim pe 2, dar s-a decis să luăm bronzul, aşa spunea regulamentul”, îşi amintea acesta. La şase zile distanţă, România a fost la un pas de o nouă medalie până în ultima clipă. Echipajul de 4 (Panţuru, Neagoe, Hristovici, Maftei) a fost pe trei până când ultima echipă din finală, Elveţia, a intrat pe gheaţă. “Parcă simţeam că vom fi depăşiţi. Ne bătuseră la Europene cu puţin timp înainte, atunci când au devenit campioni europeni, iar noi am luat argintul. Am pierdut a doua medalie olimpică la diferenţă de 10 sutimi!”, spune mâhnit şi acum eroul de la Grenoble. La întoarcere, boberii au fost primiţi cu mare fast pentru rezultat istoric, iar Panţuru îşi aminteşte că statul i-a oferit o diplomă “de recunoştinţă eternă” semnată de Nicolae Ceauşescu, dar şi o reducere de 50% la impozitul pe salariu.
A participat la JO, deşi se retrăsese
Până la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice, Panţuru şi-a mai trecut un palmares un aur european (proba de 4, Austria, 1971), unul de vicecampion mondial (proba de 2, SUA, 1969) şi două medalii de argint (proba de 2 şi proba de 4 în Italia, 1969), astfel că la Sapporo, Japonia, a fost ales din nou să fie portdrapelul ţării noastre. În proba de 2, secondat de Ion Zangor, Panţuru a încheiat pe 5, pierzând totul din cauza startului slab, care a permis Elveţiei şi Italiei să ne depăşească în cursa pentru bronz. “A fost mare scandal, spuneau că am făcut ţara de râs terminând pe acest loc. Mai aveau un pic şi ne dădeau afară, aşa mare durere a provocat acel rezultat”, a explicat Panţuru, care un an mai târziu se revanşa şi obţinea un bronz mondial. Era ultima sa mare performanţă pe gheaţă, alegând să se retragă. Marea surpriză a venit în 1976, când a fost rugat să facă parte din echipa României la Jocurile Olimpice în proba de 2 după ce titularul s-a accidentat. “Primele antrenamente le-am făcut cu câteva zile înainte de competiţie. A fost groaznic, am avut o febră musculară teribilă”, a povestit legendarul campion. Chiar şi aşa, echipajul I al României, format din Panţuru şi Gheorghe Lixandru, deoarece atunci două reuşiseră calificarea, a încheiat pe 11.
Cetăţean în trei oraşe
Declarat Maestru al Sportului în acelaşi timp cu Ilie Năstase, pe atunci pe val în tenisul mondial, Panţuru a fost numit ulterior cetăţean de onoare a trei oraşe de pe Valea Prahovei, Comarnic, Sinaia şi Buşteni. Până la retragerea definitivă din bob, prahoveanul a activat ca arbitru internaţional, apoi a devenit şi membru de onoare al Comitetului Executiv al federaţiei de profil, deşi nu a fost invitat vreodată la o şedinţă.
În tot acest timp, până să iasă la pensie, a lucrat la Uzina Mecanică din Sinaia, iar ulterior şi-a deschis o şcoală de şoferi. Apoi, s-a retras la Buşteni împreună cu soţia sa, dezamăgit că nu a mai fost invitat să facă parte din delegaţia tricoloră la nici una dintre ediţiile JO din ultimele 3 decenii, în ciuda rezultatelor istorice pe care le-a reuşit. “Nu mai am loc de pile”, afirma marele campion în urmă cu câţiva ani.