Era în 1975, luasem Premiul I cu Grupul folk SOLARIS de la Şcoala Generală nr. 1 din Făgăraş la Festivalul elevilor, faza pe ţară, la Piatra Neamţ (grupul debutase în Cenaclul FLACĂRA şi apăruse la la TVR, la ALBUM DUMINICAL), imediat după festival urmând să plec în armată. Îmi adusesem elevii cu un tren de noapte la Făgăraş, pe 25 iunie, după care, tot cu un tren de noapte, plecasem la Braşov, unde aveam să stau – pe 26 iunie – pe valiza de lemn de la 6 dimineaţa până la 6 seara, iar apoi, nedormit de două nopţi, plecam cu acceleratul, pe la Deda, spre Zalău (stăteam pe coridor, pe valiza de lemn, că era înghesuială în tren şi îmi cădea capul pe geam de oboseală). Am jurat atunci să fac un festival de muzică folk la Făgăraş, să trec şi de la armată la festival (că de la festival la armată trecusem).

    Aşa avea să se nască – în 1976 –  Festivalul interjudeţean de muzică folk CETĂŢILE LUI MIHAI (la Făgăraş, unde eram profesor stagiar de limba engleză,  era o cetate a lui Mihai Viteazu şi ideea mea fusese să organizez – cam în centrul ţării – un festival dedicat celui care a unit prima dată această ţară),  festival la care aveau să participe cinci centre universitare şi Municipiul Bucureşti (deşi Făgăraşul nu era nici măcar centru universitar pe atunci, dar despre asta poate în altă poveste). Deocamdată să revenim la Zalău şi la prima amintire legată de Dylan…

     Era, aşadar, în 1975, era duminică şi zăceam în iarba de la cazarmă cu o chitară luată de la unitate,  încercam să scriu ceva legat de natură, bucuros că aveam posibilitatea să compun muzică folk, fericit că eu şi elevii mei din SOLARIS repurtasem „o victorie la nivel naţional”.  De mine s-a apropiat un camarad puţín mai în vârstă, cu o mustaţă neagră, foarte expresivă, şi cu un zâmbet larg m-a întrebat (zâmbetul său ascundea o uşoară ironie fiindcă banuia probabil care va fi răspunsul meu ) : „Ştii ceva legat de Bob Dylan?”

    Camaradul meu se numea Marcel, era lector universitar la Cluj-Napoca (astăzi este Profesor la o universitate din Statele Unite), datorită lui (explicaţiile sale erau însoţite de exemplificări la chitară din BLOWING IN THE WIND) am pătruns în universul lui Dylan şi, bineânţeles, explicaţiile şi exemplificările le-am transmis, la rândul meu, elevilor mei, iar mai târziu studenţilor mei).

     Dylan nu spune “ce idealuri îşi face (şi prin câte încercări trebuie să treacă)  un om

până când  el va muri”, ci spune – cu o metaforă – How many seas must a white dove sail

    Before she sleeps in the sand?