Deşi nu aveam bine remediate nişte probleme medicale, totuşi am ajuns şi anul acesta pe plaiurile natale. De data asta, atârna în cântar şi gândul că în anul următor ar putea să apară mai multe probleme de sănătate, dar mă îmbrâncea acolo lansarea volumului „Zâmbind vietii” şi dorinţa să le zâmbesc „pe viu” dragilor mei prieteni pe care i-am avut înaintea ochilor când am scris cartea, prieteni dragi care mă aşteptau ca şi la celelalte lansări din anii anteriori.
Bucureştiul, dar şi celelate localităţi ale ţării, fără excepţie, mi-au oferit satisfacţia de a constata că totuşi ţara se mişcă, viaţa nu stă în loc, se construieşte mult. Sunt multe clădiri noi, multe prefaceri. Oraţele s-au extins ca în poveste, iar satele şi-au schimbat înfăţişarea. Oraşul Alexandria e de nerecunoscut, iar în Ţigăneşti, comuna mea natală, puţine sunt casele fără baie şi grup sanitar în interior.
În Bucureşti, însă, nu s-a rezolvat sub nicio formă problema maidanezilor care, ca pe vremuri de sălbăticie, uneori sfâşie oamenii şi copiii. Se simte progresul în tot ce fac oamenii pentru ei însşişi, chiar dacă sunt şi foarte mulţi inşi oropsiţi. Ceea ce depinde de gurvern, ne insuflă nu de puţine ori o revoltă înghiţită cu amar, de care nu vom scăpa curând. Poporul aflat într-o confuzie totală, îi va vota cu sârg şi în viitor.
Lansarea cărţii mele la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, dar şi la Biblioteca Judeţeană “Marin Preda” din Alexandria Teleormanului meu natal, a fost mai mult decât m-am aşteptat. Teleormănenii mei au făcut o pregătire cu nimic mai prejos decât cea din capitală, dovadă că actul cultural are rădăcini în toată ţara. Nimic nu i-a scăpat din vedere echipei acestei biblioteci în frunte cu noul şi inimosul director, domnul Viorel Fota. Au primit aprecierile multor persoane. Chiar astăzi, trei luni mai tarziu, am primit un telefon din ţară în care cineva mi-a comunicat că a văzut la televizor această lansare. Aceste rânduri s-au aşternut aici spre lauda lor însoţite de mulţumirile mele, pe care le adresez şi celor din Bucureşti. Şi mai am o datorie de suflet, cea pentru Clujuleţul tinereţelor mele care m-a aşteptat să-mi prezinte cartea prietenilor dragi de odinioară. Capriciile sănătăţii m-au împiedicat să fiu prezentă, dar am aflat că totul a decurs ca şi când aş fi fost în mijlocul lor. Domnul preşedinte al Ligii Scriitorilor din România, Al. Florin Ţene, a făcut o prezentare elogioasă, dar prin prizma rigorii unui critic literar, iar poeta şi scriitoarea Georgeta Resteman a impresionat prin înalta ţinută a expunerii.
Până să mă întremez ca să fac faţă drumului lung de întoarcere în Canada şi apoi viitoarei vacanţe de vară planificată cu întreaga familie la Las Vegas, mi-am petrecut mai multe zile în comuna Ţigăneşti şi am primit ajutorul doctorilor români care mi-au făcut o impresie deosebit de bună, în special doctoriţa Ioana Drăgănuş. Le multumesc şi pe această cale. Am rămas profund convinsă că aerul, apa, pământul, climatul locului unde te-ai născut şi de care te simti legat sufleteste au un rol benefic pentru întremarea organismului. Momente şi întâmplări trăinte în simplitate, în lumea vieţii de la ţară, mi-au adus bucurii de care parcă uitasem că pot exista. Devotamentul cu care am fost îngrijită, comunicarea cu oamenii care m-au vizitat şi mi-au arătat interesul pentru sănătatea mea, dar si mândria că au un reprezentant al comunei care a făcut-o cunoscută prin scrieri, mi-au încălzit inima. La biserică, după predică, preotul a vorbit sătenilor despre prezenta mea în comună, apoi mi-a dat microfonul dacă doresc să le adresez un cuvânt. Le-am vorbit din adâncul inimii si ei au simţit-o. O măicuţă cu vârsta mai înaintată decât a mea, a venit să-mi mulţumească în cuvinte simple, aşa cum s-a priceput ea. Mi-a prins mâinile în mâinile ei, s-a uitat adânc în ochii mei şi a vorbit tare şi răspicat: “Maică, să nu mai pleci de la noi. Noi o să te votăm cu toţii să fii în Parlament, că nimeni n-a vorbit despre noi aşa frumos ca alde matale” şi biserica a răsunat de aplauze ca la scenă deschisă. O altă surpriză plăcută mi-a oferit o foarte apreciată învăţătoare-profesoară, Mioara Buică, oferindu-mi CD-uri cu fotografii ale lecţiilor ţinute cu copiii şi părinţii lor la casa în care m-am născut, sau la şcoală, ca un omagiu adus scrierilor închinate sătenilor. Mi s-a înfiorat inima văzând panoul cu fotografia şi citatele din scrierile mele la care copiii îmi ofereau flori, aşa cum am primit de-a lungul carierei mele de dascal. Tot ea m-a invitat la un frumos spectacol-concurs interjudeţean cu tema Drăgaica pe care l-a pregătit împreună cu doamna profesoară Flori Anghel.
Dar pentru că viaţa nu este alcătuită doar în culori luminoase, în faţa griului întunecat am avut tăria să zâmbesc. La propunerea Ligii Scriitorilor de a mi se acorda titlul de cetătean de onoare al comunei, pe căi ocolite mi s-a spus că cei de la Primărie nu sunt de acord, fiindcă fac parte dintr-o familie care a exploatat pe “greii” celor de la conducerea comunei. Este ecoul transmis prin fiii acelora de pe vremea tatălui meu care nu i-au putut uita prestigiul cu care tata s-a impus în comună şi chiar dincolo de graniţele ei, în timp ce ei înghit cu năduf lipsa de consideraţie a sătenilor.
Dar Ţigăneştiul mi-a oferit multe alte întâmplări la care mă gândesc cu emoţie. La parastasul pe care l-a făcut după săvârşirea din viaţă a vărului meu, Măruş Buică, soţia lui, Culina, ducându-se la cimitir, a văzut că după ea se ţine câinele drag al celui dispărut. Oricât a încercat să-l gonească acasă, câinele totuşi a ajuns la cimitir. Acolo s-a aşezat pe mormânt, a pus botul în pământ şi părea că plânge. Când a ajuns acasă, l-am mângâiat înduioşată de suferinţa lui. S-a uitat în ochii mei şi părea că înţelege ceea ce îi spuneam cu cuvinte blânde, că viaţa asta este uneori câinească şi pentru oameni şi trebuie s-o ducem aşa cum este, fiindcă altă lume mai bună decât asta nu mai există. Şi vorbind de trăirile interioare ale câinilor, o altă întâmplare ne-a pus pe gânduri. Într-o altă sâmbătă când s-a dus Culina la mormânt, s-a întâlnit cu o verişoară care a pus ochii pe un căţel frumos ce se plimba în voie. L-a băgat în sacoşă şi a plecat cu el acasă. A doua zi de dimineaţă, mama căţelului, care locuia în curtea paznicilor cimitirului, umbla prin curtea noastră căutându-şi puiul. Luase urma Culinei, pentru că pe cea a căţelului o pierduse deoarece a fost băgat în sacoşă. Se uita rugător în ochii noştri să-i dăm puiul.
Şi atunci, cum să nu te atragă acea lume în care trăirile simple şi curate te cheamă cu vocea lor interioară de nestăvilit?! Mă întorc iarăşi acolo unde vietuiesc în adâncul trăirilor mele. Nu pot să mă sustrag chemării locului natal întipărită în veşnicia timpului. Mă fură gândurile şi se ţese un dialog cu oamenii peste timp, un dialog cu însuşi timpul şi din când în când, fac câte un popas la câte o clipă prea repede trecătoare peste care a alunecat un licăr de lumină. Şi cuprinsă de farmecul unei existenţe care pare când că am trăit-o, când că mi se pare, pun repede mâna pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn într-o formă care să-i dea viaţă, să rămână sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem şi nici nu vrem să scăpăm, stă ascunsă în cotloanele inimii sau ale creierului – nu s-a descoperit până acum unde se cuibăreşte – şi de acolo îşi trimite iluminarea sa continuă.
Din Ţigăneşti îmi trag sevele care ajung să se întrupeze în pagini de carte pe care le pun apoi în ferestrele deschise ale internetului la care se pot opri cititorii, fie în zorul treburilor, fie făcând un popas mai pe îndelete, ori salutând-le doar din mers. Sunt unii care comunica cu mine printre rânduri, ca într-o frăţie, alţii mai răstălmăcesc sau nici nu găsesc nicio punte de comunicare cu mine – şi această diversitate de ecouri, nu-mi pune piedici şi nici chiar gândul că nemurirea nu-mi dă ocol. Rămân neclintită în lumea de gânduri şi în cea a cuvântului-lumină întruchipat în scrieri.
