Motto:
„Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.
Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge,
fiindcă m-am străduit să aprind lumina”
Nicolae Titulescu
Mulţumesc talentatei scriitoare şi remarcabil critic literar, Cezarina Adamescu, pentru acest dar pe care mi l-a făcut din prea plinul inimii sale şi din sentimentul de prietenie literară, bazată pe sinceritate şi apreciere reciprocă. Acest volum în care doamna Cezarina Adamescu mă pune faţă în faţă cu portretul reflectat în oglinzile domniei sale şi îmi creează ipostaza unui bine conturat personaj al unei cărţi, e un deosebit gest de preţuire de care nu mulţi scriitori se pot bucura. Cred că nici eu nu-l merit pe deplin. Lumina pe care a lăsat-o să cadă pe chipul şi pe scrierile mele este prea puternică şi mă face să clipesc mai des. E lumina din toiul zilelor de vară când umbra devine mică şi aproape n-o mai iei în seamă. A scris despre mine mult, încât eu nu mai am de adăugat multe noutăţi. Poate doar câteva priviri retrospective.
Se spune că râul, înainte de a se arunca în mare, îşi deschide racla amintirilor şi îşi retrăieşte viaţa începând cu izvodiriea lui pe acest pământ. Nu e de mirare, că, mai ales la anii senectuţii, murmură şi în noi dorinţa de a arunca o privire de la înălţimea pe care ne poziţionează experienţa de viaţă. De-a lungul şirului vieţii, fiecare avem multe începuturi, unele s-au rătăcit prin hăul uitării, dar altele dragi, stau în aşteptarea revenirii pentru a lumina unele clipe trăite cu efervescenţă.
Când am cutezat să păşesc în lumea scrisului, aproape de poarta înserării, pe la 70 de ani, am avut atunci în gând cuvintele lui Nicolae Titulescu, motto-ul acestor însemnări. Când s-a aprins în mintea mea lumina unui gand ca s-o aştern în scris, am ştiut că nu poate să ajungă la toată lumea, dar mi-a dat imbold înţelepciunea dictonului: lumina se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Era atunci un început important din viaţa mea, nu ştiam unde mă va duce noul drum. Evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă să sper la împlinirea unui vis tainic şi am urmărit înlănţuirile evoluţiei cu oarecare uimire şi încântare.
Am fost ajutată de câţiva factori. Cel mai important a fost tumultul de idei şi planuri care aşteptau de mult timp în antreul cărţii. Unele s-au născut nu ştiu nici eu când şi cum şi s-au depus în cutele adânci ale inimii sau ale creierului – cine ştie unde îşi au ele lăcaşul – ieşind la lumină când şi când. Altele au fost concepute de-a lungul timpului. Îmi era apreciată mai ales oralitatea stilului şi eram mereu îndemnată să scriu. Cert este, că era un fel de sete pentru scris, o chemare a carui glas venea de undeva de dincolo de puterea de înţelegere a omului.
Debutul meu a fost favorizat şi de schimbarea venită după 1989. Atunci şi-a făcut loc o altă dinamică în literatura autohtonă şi un alt tip de cronică literară. Literatura a ieşit din tiparele impuse de critica literară, şi de scriitorii consacraţi, n-a mai fost o literatură de salon, ci a coborât în stradă. Cronicile au îmbrăcat ceva din ţinuta jurnalismului, şi-au dat mâna cu imagile vizuale şi auditive. Felul acesta de literatură mi s-a potrivit mai bine, fiindcă îmi place să mă ancorez în realitate, chiar dacă mai dau iama prin lumea copilăriei sau a formelor de viaţă din trecut, multe aflate pe drumul pierzaniei.
Printre factorii favorizanţi, demni de menţionat se numără şi accesibilitatea computerului şi mai apoi apariţia internetului, care mi-au uşurat munca. N-am mai fost nevoită să rescriu şi să arunc la coş cocoloaşele de hârtie. Internetul mi-a înlesnit informaţia, încât n-am mai pierdut mult timp pe la biblioteci. Tot internetul a fost acela care m-a ajutat la o rapidă comunicare cu cititorii, căci pulverizând distanţele, lumea parcă a devenit un sat ceva mai mare şi astfel, mi s-a scurtat timpul răstignirii aşteptând confirmarea că ceea ce scriu poate trezi interesul clectorilor. Aşa am putut merge pe urma unor semene ale confirmării cititorilor că s-ar putea alege din scrierile semnate de mine cu un sâmbure de înţeles al vieţii.
Şi nu în ultimul rând merită amintirea şi recunoştinţa mea câteva personalităţi culturale care au suflat aerul benefic pentru a-mi întinde aripile spre zborul mult visat. Un gând înflorit frumos îl aminteşte pe directorul prestigioasei publicaţii din Toronto “Observatorul”, unde mi-am făcut debutul, Dumitru Puiu Popescu, pe regretatul omul de înaltă cultură, creatorul „Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu” (ARP), mentor al scrierilor mele, Artur Silvestri, pe renumitul publicist româno-australian, care mi-a răspândit scrierile în lumea largă, George Roca. Un loc important l-au ocupat cele două familii, cea ereditară, cu care vieţuiesc în Canada, fiica, nepoata şi ginerele şi cealaltă familie de suflet, Eugenia şi Mihai Miu, din Bucureşti, care m-au susţinut şi încurajat. Lor li se alătură, fără să-i numesc, fiindcă lista ar fi prea lungă, mai mulţi calzi şi dragi prieteni, buni ca pâinea caldă, care mi-au fost aproape în demersul meu.
După ce s-au împlinit aceste condiţii, devenind tot mai bogată în numărul anilor şi a receptării sensurilor unor trăiri, am simţit nevoia imperioasă de a pune sensul vieţii în cuvinte. Treptat, scrisul m-a atras cu o forţă careia nu i-am mai putut rezista. M-am aşezat cu râvnă să reconstruiesc lumea existenţei mele într-o prezentare epico-lirică, dar şi o transfigurare a realităţii înconjurătoare la scara înţelegerii mele. În tot ce am aşternut pe hârtie mi-am dorit să se simtă respiraţia realului. Pentru asta am supravegheat mereu “cântarul” din mintea mea şi am mângâiat fiecare cuvânt până să îl aştern pe hârtie.
Cuvintele cele mai dragi au fost acelea care m-au ajutat în definirea propriei mele identităţi şi ale unor fapte de viaţă purtătoare de sensuri mai adânci. Alte cuvinte dragi au fost acelea cu care am împletit câte ceva despre rostul şi rânduiala satului românesc, în special din comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman. Dintotdeauna am fost atrasă de înţelepciunea existenţei milenare şi de moştenirile ancestrale. Mi-a plăcut să stau de vorba cu oamenii simpli de la care, de multe ori, avem mai multe de învăţat decât de la filosofi, fiindcă ei merg pe linia bunului simţ. Mi s-au părut răvăşitoare discuţiile cu bătrînii care îţi vorbesc cu o înălţare de suflet şi cu o demnitate greu de atins în alte împrejurări decât cele ale sacrificiului individual din timpul luptelor pe front. Te răscoleşte în adâncurile sufletului forma de gândire şi de acceptare a sacrificiului suprem în lupta pentru apărarea patriei.
Lumina amintirilor comunei mele natale mi s-a aşezat cu supleţe în adâncul fiinţei şi mă urmăreşte oriunde mă aflu. Amintirile au lăsat puternice amprente şi scormonesc mai departe alte amintiri. Doamna Cezarina Adamecu a remarcat bine acest aspect, de aceea a intitulat volumul „O ambasadoare a sufletului românesc”.
În scrierile mele şi-au făcut loc şi pagini de istorie literară. Am încercat să stau la distanţă faţă de modul sec de prezentare a conţinutului strict informativ, aşa cum găsim în manualele şcolare. Alături de scriitorii clasici, am aşternut pagini şi despre scriitori şi publicişti contemporani care dau viaţă şi strălucire minunatului nostru grai românesc. Mi-am plimbat cititorii şi prin locuri aflate în lumea largă pe unde norocul mi-a purtat paşii şi am putut să văd nemijlocit frumuseţi ale naturii şi ale minţii şi mâinii omeneşti. Depănând firul scrierilor mele, mă gândesc, că până la vărsarea râului în mare, poate se va îndura Domnul să mai îmi lase ceva cale de străbătut şi să mai pot aşterne scânteieri de suflet în frumoasa noastră limbă românească.
Despre lumea aceasta a scrierilor mele adunate, cum frumos spune în „cărţile vieţii” şi despre “armăturile sinelui izvodite în operă”, a vorbit cu interes şi cu talent distinsa mea prietenă, doamna Cezarina Adamescu, în volumul de faţă, un adevărat „Buchet înmiresmat, din zeci de mii de cuvinte”şi elogios intitulat „O ambasadoare a sufletului românesc” -ediţie critică şi fragmente din operele sale- pentru care mă voi simţi veşnic îndatorată.
—————————————–
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
iunie 2016
