Intenţia mea este de a opune poeziei proza pentru a explica creaţia literară. Inclusiv de a descifra multiplicitatea de sensuri a noţiunii de creaţie literară.
Creaţia literară în istoria literaturii române, dar şi în alte culturi, are ca sens „scrisul” şi ca semnificaţie secundară „a imagina”. Însă, o specializare în sensul unei arte a versului nu se găseşte nici în primul caz, şi nici în cel de-al doilea. Sărind peste veacurile de formare a istoriilor literare europene, şi nu numai, creaţia literară, în secolul XXI, devine o expresie cu o valoare mai înaltă, în sensul de „sămânţă” creatoare a unei literaturi, în timp ce literatura ca atare este depreciată ca fiind de-a dreptul ne creatoare. Aşadar, creaţia literară a devenit antiteza literaturii, dar în sensul; creaţia literară cuprinde şi existenţa de fapt a prozei literare. Dar fiindcă creaţia literară şi literatura se refereau la întregul unei orientări, a devenit inevitabilă apropierea celor două noţiuni. Astfel, istoria creaţiei literare şi istoria literaturii au devenit sinonime. Josef Nadlar era de părere că trebuie să se supună acestei uzanţe de limbaj: „Noi nu putem recunoaşte necesitatea de a face o deosebire între istoria creaţiei literare şi istoria literaturii, în pofida a tot ceea ce s-a spus în favoarea ideii respective. În primul rând, deoarece o astfel de diferenţe este sortită eşecului din cauza imposibilităţii unei delimitări obiective, şi în al doilea rând, deoarece o restrângere arbitrară a obiectului provoacă grave scrupule din considerente de teorie a cunoaşterii”.
În determinarea raportului dintre poezie şi proză, facem încercarea de a porni de la epoca noastră, chiar dacă ea ascunde sau răstoarnă relaţiile iniţiale dintre poezie şi proză. În secolul XXI există ideea curentă că poezia şi proza formează o disjuncţie. În felul acesta, în momentul când se termină poezia, începe proza, şi invers, sfârşitul prozei autorizează începutul poeziei.
Dacă ar exista forme intermediare între poezie şi proză, astfel de forme există, s-ar pune cumva în discuţie antinomia netă dintre cele două modalităţi? Într-adevăr, ea este extrem de îndoielnică. Se afirmă în continuare că poezia se defineşte ca o vorbire într-o formă supusă unor legi, iar proza ca o vorbire într-o formă liberă, astfel că proza este caracterizată numai sub formă de negaţie, ca o non-poezie. În prezentul secolului nostru, proza este o formă de vorbire naturală, înţeleasă de toată lumea, iar poezia, este o formă de vorbire artificială, accesibilă decât unei minorităţi de interesaţi.
Proza este literatură numai în măsura în care poezia participă la ea. Proza literară urmează să fie definită pornind de la două elemente ritmice, cum ar fi Numerus şi Cursus. Proza este articulată prin aşa-numitul Numerus, caracterizat prin pauzele existente dintre diferitele părţi ale frazei, pauze care nu coincid în mod obligatoriu cu semnele de punctuaţie. Poezia se defineşte ca o vorbire într-o formă supusă unor legi, iar proza ca o vorbire într-o formă liberă, astfel că proza este caracterizată numai sub forma de negaţie, ca o non-poezie. Proza este o formă de vorbire naturală, iar poezia este o formă de vorbire artificială. Dacă se ţine seama de natura ritmică a prozei, literatura ne apare pătrunsă de elemente poetice în toate domeniile ei.
În raporturile dintre poezie şi proză, abia în vremurile mai noi a fost înfrântă întâietatea poeziei. Nu poate exista nici o îndoială cu privire la uriaşul avans al poeziei. Acest fapt este indicat de mitul elen, după care poezia era un dar al lui Apollo sau Pan oferit p[storilor. Herder credea că în vremurile ancestrale popoarele erau cârmuite de regi poeţi. După Buchner, originile poeziei se află în cântecele de muncă primitivă. Pentru teoreticienii de astăzi se vehiculează afirmaţia că originea magică a poeziei provine din neolitic. Mai târziu preoţii exercitau privilegiul creaţiei poetice. Prin formulele lor magice şi prin oracolele lor, prin binecuvâtări şi rugăciuni, această formă iniţială a devenit un fel de „poezie sacră de mase”, cum spunea Hauser. Însă, este evident că originea prozei este legată de istoriografie. Drept elemente iniţiale poate fi considerate inscripţiile administraţiilor egiptene şi din Asia de sud-vest, prin care ele intenţionau să-şi eternizeze activitatea.
Până în secolul 15, proza apropae că nici nu poate fi găsită în literatura germană şi în cea franceză. În limba franceză veche precum şi în cea din evul mediu, nu există proză decât în operele istorice ale lui Villehardouin, Froissart şi Joinville. Mai târziu, la începutul secolului 18 noile cerinţe ale prozei au fost revendicate cu perseverenţă în cercurile lui Fontenelle şi La Motte. Acesta din urmă cerea folosirea prozei pentru toate genurile poetice, înainte de toate pentru tragedii. Astfel poeziua era silită să se resemneze la situaţia de a exprima doar un formalism naiv. Asimilarea cu proza o revendica şi d`Alembert atunci când declara: „Aceasta este legea aspră dar dreaptă pe care secolul nostrum o dictează poeţilor; versul nu poate fi apreciat în mod pozitiv decât atunci când prezintă ceea ce ar fi admirabil dacă ar fi fost exprimat în proză”. În anii aceia, cauza poeziei părea pierdută pentru totdeauna. În Germania şi în unele ţări nordice, soarta poeziei a fost pecetluită pentru moment prin realism, naturalism şi impresionism. O nouă delimitare a poeziei faţă de proză dezbină geniul literar al lui Heinrich Heine. Este delimitarea dintre romantism şi tinereţea romantică. Ca romantic, Heine credea că este obligat să constate că numai maeştri versului sunt şi maeştri ai prozei.
În ultima vreme, antinomia proză vers am tratat-o într-un eseu despre roman şi poezie. Specificând că şi romanul prezintă o latură poetică, aşa cum se poate găsi în romanele mele „Geamănul din oglindă” şi „Un ocean de deşert”, fiindcă în roman, poezia este acel element prin mijlocirea căruia realitatea poate să ajungă conştientă de sine însăşi în toate corelaţiile ei, că se critică pe sine şi să se transforme. Dar cu toate acestea rămâne în continuare un moment de separare ireductibilă. În timp ce inspiraţia creaţiei poetice pure prezintă un caracter extralumesc, romancierul îşi găseşte inspiraţia în lumea însăşi, în lumea ce se află în continuă transformare. În secolul XXI poezia ocupă o poziţie pe care nu o mai poate pierde, mai ales acea poezie care provine din curentul globmodern, acum ea refuză să mai concureze cu proza, deoarece a cucerit prin sine însăşi forţa supremă în vederea făuririi din nou a lumii şi a lucrurilor. Şi poezia şi proza, prin interferenţa dintre ele, strabat secolul nostru ca o necesitate a sufletului omenesc.
