Printr-o Hotărâre de Guvern de la sfârşitul lunii februarie, Marius Oprea a fost demis de la conducerea IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) pentru a fi înlocuit cu Vladimir Tismăneanu ca preşedinte al Consiliului Ştiinţific şi Ioan Statomir ca preşedinte executiv. În acelaşi timp, şi aici este punctul fierbinte al problemei, prin modificări aduse statutului de funcţionare al Institutului, i se anulează privilegiul, ca să nu zic dreptul, de a aduce în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de crime împotriva umanităţii, concentrându-se în schimb pe studierea la rece a comunismului. Adică, mai pe înţelesul tuturor, sunt mai interesante de studiat bârfele din alcovul puterii decât sistemul represiv căruia i-au căzut victime milioane de români.
Cum era şi firesc, s-a scris mult pe marginea acestui subiect atât în ziarele din ţară cât şi în cele din afară. Observatorul Cultural, de exemplu, a dedicat întreg numărul 515 din 9 martie anul curent, politizării IICCMER şi în mare, articolele publicate acolo au reflectat corect starea de spirit a intelectualităţii române vis-a-vis de această hotărâre abuzivă a guvernului.
Să nu ne lăsăm însă înşelaţi. Actorii şi dramele ce se desfăşoară pe malul Dâmboviţei în ultimii 20 de ani primesc scenarii gata scrise din alte părţi ale lumii. Domnii Tismăneanu şi Oprea sunt piese ale unui angrenaj controlat nu de premierul Boc (care, sărmanul, încă nu şi-a dat seama ce este cu el în funcţia respectiva!) sau de preşedintele Băsescu (încercă el din când în când unele manifestări de independenţă dar păpuşarii ţin sfoara bine), angrenaj controlat zic, de către cei care au experienţă în domeniu. Am să amintesc aici, spre stupefacţia multora, de jurnalul parizian al Sandei Stolojan, Nori peste balcoane. Autoarea, persoană onestă, aminteşte la un moment dat, de vizita unor români din America la Paris şi faptul, mărturisit de aceştia, ca la Washington, în arhive, documentele legate de instaurarea comunismului în Rusia şi evoluţia acestui sistem sunt purecate, modificate sau chiar făcute să dispară, într-o încercare de cosmetizare a trecutului. Aşadar, cei ce vor dori să cunoască istoria celui mai odios regim al secolului XX vor studia documente trecute prin Ministerul Adevărului. Sanda Stolojan îi pomeneşte şi pe cei responsabili cu această re-scriere a istoriei, (atenţie! acest lucru se petrecea cu mai bine de zece ani înainte de evenimentele din 1989), dar eu am să-mi ţin gura închisă pentru a nu fi etichetat… Nu mă pot abţine totuşi să nu fac o paralelă, politicaly incorrect, bineînţeles. Cum ar fi fost că la Institutul Holocaustului să fie numit director fiul unui potentat din cercul puterii naziste. Un von Schirach, de exemplu. Sau un membru din familia lui Goebels. Sau şi mai bine, la Yad Vashem, centrul de studiere al Holocaustului. Se pare că există două unităţi de măsură. Una pentru măsurarea crimelor naziste şi alta pentru crimele comuniste. Sunt întru-totul de acord că nu este corect a fi învinuiţi copiii pentru păcatele părinţilor dar se pare că această lege se aplică numai copiilor foştilor demnitari comunişti. Într-un număr recent din Revista 22, domnul Andrei Cornea sare în apărarea profesorului Tismăneanu decretându-l cel mai bun specialist în istoria comunismului românesc. Sunt perfect de acord cu această afirmaţie a domniei sale, dar la fel de buni sunt şi domnii Marius Oprea sau Denis Deletant, ca să amintesc doar doi dintre istoricii ce au ca obiect de studiu perioada respectivă. Ce nu doreşte să-şi amintească domnul Cornea (nu doreşte?! sau doar apelează la materialismul dialectic prin care orice fapt contrar interesului propriu este anulat, ca şi cum n-ar fi existat niciodată), este modul în care domnul Tismăneanu s-a descotorosit (da, ăsta-i cuvântul corect!) de prezenţa lui Paul Goma în Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste din România. Cel mai avizat să-şi spună cuvântul în respectiva comisie a fost înlăturat pentru că nu se dorea spus adevărul, ci un anumit adevăr (vezi mai sus rândurile Sandei Stolojan).
Cam la fel stau lucrurile şi cu îndepărtarea domnului Marius Oprea. Domnia sa a dorit să facă mai mult decât o simplă cercetare a comunismului, a urmărit să aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de crime împotriva umanităţii. Aceste crime sunt imprescriptibile, astfel că, cei ce se tem să nu fie traşi la răspundere pentru trecutul lor, au găsit cea mai bună soluţie. Să studiem crimele comunismului, dacă interesele partidului o cer, dar nimeni să nu fie vinovat. Pare cunoscută fraza, nu-i aşa? Caragiale să trăiască! Procesul comunismului, da…dar cu voie de la Prefectură! Care Prefectură, o ştim noi bine (dar nu spunem, de frică a nu fi etichetaţi).
Şi totuşi, cum vom analiza comunismul de acum înainte, cu noua conducere la IICCMER?
Păi, o mostră ne-a fost oferită câţiva ani în urmă, când un reprezentant de seamă al Prefecturii, Mister Elie Wisel (singurul deţinut care a reuşit performanţa de a fi eliberat din două lagăre de concentrare diferite, după cum stă scris în memoriile domniei sale) ne-a vizitat ţara şi a refuzat să viziteze Muzeul de la Sighet pe motiv că ar fi fost închişi acolo, nomine odiosa, legionarii (pe acelaşi motiv pot refuza şi eu să vizitez lagărul de la Dachau, acolo fiind internaţi de-a lungul timpului şi criminali periculoşi, dar mi-ar ieşi vorbe…). Iar de curând, un tovarăş păzitor al ideii de corectitudine politică, a trimis o scrisoare indignată unui festival de film internaţional pentru a înfiera şi a cere, cu manie proletară, interzicerea unei pelicule în care s-ar fi făcut apologia unui legionar. Cam aşa urmează a fi analizat comunismul la noi. Legionarii şi toţi cei care au luptat în munţi vor fi total ignoraţi dacă nu cumva vor fi trecuţi la categoria terorişti, (că tot e la modă!), cei din partidele istorice vor urma, în schimb vom afla cât mai multe despre iubirile Licăi Gheorghiu, despre cum au fost marginalizaţi alogenii în funcţiile de partid şi de stat, cum au rezistat ei săracii chinurilor inimaginabile din penitenciare fiindu-le refuzată mâncarea cusher sau cum s-au opus ei comunismului, în frunte cu Brucan cel exilat la Dămăroia.
Într-un documentar german de la începutul anilor ‘90, România era prezentată ca ţara lucrurilor absurde. Se pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 20 de ani.
Welcome to Absurdistan!
