(fragment din volumul în curs de apariție „2012 A.D.”)
La câteva secole distanță în timp, dar și la zeci de mii de kilometri depărtare de piramidele mayașe din America Centrală și de deșerturile stâncoase ale triburilor Hopi din Arizona, o altă cultură și-a dezvoltat propriile ei profeții referitoare la un posibil sfârșit al lumii, în anul 2012: Civilizația Hinduistă. Datarea vechiului hinduism a fost, întotdeauna, și probabil că va continua să fie o problematică dificilă. Înainte de marile descoperiri arheologice din Valea Indusului, în anul 1923, singurele posibilități de datare a originii hinduismului au fost prin intermediul resurselor textuale cuprinse în cărțile Śruti Veda. Faimoasele orașe aparținând civilizației Văii Indusului au fost descoperite accidental, la mijlocul sec. al 19 în timpul contruirii unui tronson de cale ferată, de către inginerii britanici John și William Brunton. Cu toate acestea, arheologii nu au demarat escavările oficiale decât la începutul anilor 1920. Până atunci nu se cunoștea prea multe despre o posibilă civilizație în Valea fluviului Indus din Pakistan. Prin urmare, Departamentul de Arheologie al Indiei a inițiat mai multe șantiere arheologice la Mohenjodaro (districtul Larkana din Pakistan), pe malul Indusului, în anul 1923. În timpul decadei care a urmat, sub directa îndrumare a lui Sir John Hubert Marshall, au fost escavate așa numitele capitale gemene ale Civilizației Indusului: Mohenjodaro și Harappa. Alte ruine importante au fost puse în evidență prin efortul arheologilor Sir Aurel Stein și N.G. Majumdar. Aceste descoperiri arheologice au demonstrat că acum aproximativ 5000 de ani, înainte de venirea arienilor în India, Valea Indusului era deja un conglomerat urban, care a înflorit o civilizație asemănătoare (și aproximativ în același timp) cu cea din Egipt, Babylonia și Assyria. Pentru a ajunge la originile hinduismului trebuie să parcurgem un teritoriu istoric delimitat, în mare parte, de o altă civilizație: cea ariană.
Arienii vechi nu au lăsat în urma acestora, din păcate, nici un oraș sau alte componente arhitecturale majore ale civilizației lor, așa că singurele dovezi despre exisitența vechii lor civilizații le găsim, realmente, în scrierile Vedelor. Analizând spectograma istoriei ariene din perimetrul lingvistic al Vedelor, putem merge înapoi spre originile hinduismului, până la aproximativ 1.500 B.C. Dar odată cu studierea senzaționalele vestigii arheologice, descoperite de-a lungul Văii Indusului, posibilitatea unei datări mult mai vechi a hinduismului a devenit nu numai o ipoteză ci și o realitate. Modul în care au fost conectate cele două civilizații – cea ariană și cea hinduistă – a atras atenția specialiștilor, nu neaparat prin congruența istorică dar și printr-o serie de contradicții. Ipotezele care stau la baza afirmațiilor că în Valea Indusului, cultura și civilizația își au rădăcinile pierdute în perioada neolitică (aprox. 7.000 B. C.), precum și felul în care Civilizația Hinduistă se raportează acesteia, au dus la nașterea unei mari controverse. Dovezile arheologice recente arată însă că fazele active ale acestei culturi pot fi datate între 3.300 – 1.700 B.C. cu un apogeu cuprins între anii 2.600 – 1.900 B.C. (Vezi Kedar Nath Sastri, „New Light on the Indus Civilization: Disposal of the dead, the Aryan problem and the Atharvaveda” – O nouă lumină peste Civilizația Indusului: Așezarea morților, prolema Ariană și Atharvaveda, Ed. Atma Ram, 1965). În cazul în care cecetătorii vor reuși să conecteze această cultură extrem de veche cu hinduismul, acest lucru va duce la confirmarea originii uneia dintre cele mai mari religii ale lumii.
Vechii hinduiști, la fel ca și astronomii mayași, au avut un calendar despre care se crede că indică același an al vremurilor de pe urmă, într-o concordanță șocantă cu cel al mayașilor și al indienilor Hopi: anul 2012. Mitologia hinduistă se bazează pe filosofia că viața în univers apare în cicluri, o filosofie comună de altfel, cu cea a mayașilor și a indienilor Hopi. Așa cum este explicat în mitul hinduist, fiecare ciclu de viață este împărțit în câte patru ere, numite Yuga: Satya, Treta, Dvapara și Kali. Umanitatea își începe fiecare ciclu de viață iluminată de virtuți și idealuri înalte, dar de-a lungul timpului, oamenii degenerează în stări de corupție și răutate. Se presupune că aceste cicluri de viață se repetă asemeni anotimpurilor, curățindu-se sau decimându-se odată cu un ciclu de timp mai mare, cel al creației și distrugerii universului. La fel ca anotimpurile de primăvară, vară, toamnă și iarnă, fiecare perioadă Yuga implică stagii sau schimbări graduale prin care Pământul și conștiința umană trec împreună. Se crede că un ciclu Yuga complet, de la înălțimea Erei de Aur și înapoi, este cauzat de către mișcarea sistemului nostru solar împrejurul soarelui. Se face referire la Epoca de Aur (în greacă Χρυσόν Γένος) din mitologia elenă și alte mitologii vechi, a iluminării până la Era Întunecată. (Vezi Richard Heinberg, „Memories and Visions of Paradise: Exploring the Universal Myth of a Lost Golden Age”, Tarcher, Los Angeles, 1989, 282 pp.).
Hinduiștii cred că civilizația umană degenerează spiritual în timpul ciclului Kali Yuga,menționat drept „Evul Mediu” – deoarece pe toată durata acestuia, oamenii se distanțează cât mai departe posibil, de ideea de Dumnezeu și de conștiință religioasă. În hinduism, moralitatea este adesea reprezentată prin imaginea unui taur, considerat a fi un animal sacru. În Satya Yuga, sau prima eră, taurul are patru picioare, dar după aceea, în fiecare eră care urmează, moralitatea se reduce cu câte un sfert, astfel că atunci când se ajunge la Kali Yuga, taurul are numai un singur picior. (Vezi „Mahabharata”, Cartea 3, Vana Parva: Markandeya-Samasya Parva. Secțiunea CLXXXIX).
Filosofia ciclului de viață este ilustrată, astăzi, prin modul în care păstrăm timpul. Sistemul modern de folosire al timpului – cu orele care ne indică timpul exact al zilei sau al nopții – cuprinde o diagramă de 12 ore pentru AM (timpul ante meridian, care crește lumina zilei) și 12 ore pentru PM (timpul post meridian, care decrește lumina zilei). Așa după cum afirmă unii filosofi hinduiști, sistemul de măsurare al timpului din prezent, este o reflecție a microcosmosului sistemului Yuga. Textele vechi hinduiste indică, foarte clar, că trăim ultima vârstă din Kali Yuga. Conform acestor texte sacre, ultima vârstă (sau eră) a început în jurul anului 3.102 B.C. În mod curios, această dată este separată de către cea prevestită de stelele astronomilor mayași din calendarul lung, cu doar 12 ani. Ar putea oare ca aceast ciclu din Kali Yuga să se termine în anul 2012, la fel cum timpul din profețiile mayașe – ca noțiune și ca existență – va ajunge la un final? Ultima eră din ciclul de viață descris de textele vechi hinduiste, Kali Yuga, este văzută într-o asemănare izbitoare cu timpurile pe care le trăim noi astăzi: tulburări sociale crescânde pe întreg mapamodul, violențe, droguri, foamete, războaie și distrugeri cauzate de intemperiile naturii. Se crede că prin toate aceste evenimente, umanitatea se auto consumă până când un cataclism violent va pune capăt acesteia!
Se știe, foarte clar, că acum intrăm în era „Vărsătorului”. Semnul zodiacal al „Vărsătorului” este singurul semn care reprezintă simbolic un om, iar acest om are lângă el un vas cu apă. Mesajul acestei iconografii este extrem de interesant, dacă ne gândim că molecula de ADN poate fi activată doar în apă! Să fie oare un indiciu, de o importanță capitală, despre modul în care vor avea loc acele schimbări ale omului? Ne sugerează, oare, semnul „Vărsătorului” că va avea loc o modificare în structura genetică a rasei umane? O serie de analize pe marginea ipotezelor aduse de era „Vărsătorului”, au făcute de celebrul alchemist francez, Fulcanelli, în baza studierii pictogramei cunoscută sub numele de „Crucea de la Hendaye”. Dar acestea, din păcate, nu sunt foarte optimiste. Fulcanelli sugerează că, odată cu intrarea în ciclul zodiei „Vărsătorului”, pe Pământ vor avea loc schimbări enorme, unele putând fi chiar cataclismice. Potrivit acestuia, „Crucea de la Hendaye” descrie nu numai sfârșitul celor patru mari Yuga ale sistemului de filosofie și cosmologie hinduist, dar și cele patru ere ale cronologiei alchimiste. Astfel, ciclul Kali Yuga, despre care vorbeam mai înainte, va ajunge la un sfârșit, odată cu evenimentul alinierii galactice la solustițiul de iarnă, din 21 decembrie 2012.
Sunt, deci, preconizate schimbări în societate, în personalitatea oamenilor, în destinul acestora, schimbări care sunt legate de unul dintre elementele fundamentale ale vieții: apa. Aceste indicii le-a văzut și le-au analizat și vechii astronomi mayași. Unul dintre cele mai interesante aspecte calendaristico-profetice, referitoare la evenimentele anului 2012, este similitudinea dintre datele de la începerea ultimului ciclu al „Numărătoarei Lungi” din sistemul de calendare mayașe, cu cel al perioadei Kali Yuga din hinduism. În majoritatea studiilor făcute pe marginea controversatei date de 21 decembrie 2012, cercetătorii precizează că începerea actualei „Numărătorii Lungi” s-a făcut cu anul 3.114 B.C. Textele sacre ale Brahma Vaivarta Puran din tradiția indiană veche, prezintă această perioadă drept una în care eșecurile societății umane moderne devin din ce în ce mai vizibile, pe fondul unei acute decadențe spirituale în ciclul Kali Yuga. Acestea pot fi însă premizele apariției unei noi civilizații umane, care va avea șansele recuperării morale și spirituale, după un declin spiritual ancestral.
