BRANCUSI-SARUTUL-wb

BRANCUSI-SARUTUL-wbSîntem o naţie de pupăcioşi. Nu ştiu – să fie influenţă franceză, orientală, ambele adunate!? Cert este că ne sărutăm, sărutăm mîna, mînuţele, mînuşiţele, sărutăm dreapta, ne ţocăim, ne mozolim, ne pupăm în bot (şi-i păpăm tot), dăm pupicuri, ne mu-mu-mu des şi, vorba unui poliţist, „ritmic”. Ne pupăm din dragoste, din politeţe, din ţopenie, din conformism social, din silă, chiar din ură, dar ne pupăm. Ne pupăm la sosire, la plecare, la despărţire, la împărţire, la nunţi, la botezuri, la panacide, la întruniri electorale şi alte parastase, în tramvai, pe trotuar, în stradă. Da, în stradă. Inginerul Ştefan Trîmboveţchi îmi povestea cum a văzut în plină stradă, în Podu Roş, două ţaţe pupîndu-se. Le-a claxonat, dar ele, preocupate de pupăceli, nu l-au auzit. Inginerul s-a apropiat încetişor cu maşina pînă ce una dintre ele a ajuns cu fundul pe capotă. Atunci ţaţa a trecut de la pupat la spurcat, căci la noi, de multe ori, pupatul şi spurcatul coexistă.

§
Ne pupăm şi cînd dansăm. Cred că sîntem singurul popor din lume care a scornit un dans dedicat sărutatului – periniţa, la care se poate pupa oricine cu oricine. Năvlegii noştri din turism nu ştiu să profite de periniţă, care poate fi acel brand căutat cu atîta aviditate azi. Sînt sigur că ar avea succes la turiştii străini. E un dans la limita decenţei, care dezleagă toate inhibiţiile.

§
Indecent, deşucheat de-a dreptul, pare obiceiul tîrgului de sărutat, care s-a practicat în Ţara Zarandului pînă în preajma celui de-al doilea război mondial. Tinerele căsătorite mergeau la tîrg la Hălmagiu „cu sărutatul” şi sărutau bărbaţi din familie, dar şi necunoscuţi. După acest gest public femeile cereau şi primeau bani de la cei sărutaţi. A fi refuzate era cea mai mare ocară. După Stelian Dumistrăcel (vezi amănunte în Expresii româneşti, edit. Institutul European, 1997) este vorba de o posibilă urmă sublimată a ritualului de „prostituţie sacră” practicat în vechime în Asia Mică şi în zona Mediteranei. Obiceiul e descris şi de Liviu Rebreanu în romanul Adam şi Eva. J.G. Frazer îl tratează în lucrarea Creanga de aur.

§
Pupatul mîinii şefului din filmul Naşul poate şoca pe americani, însă în Răsărit era un gest banal. Mai mult, se pupau şi picioarele, imineii turcului. Au făcut-o mai toţi domnitorii noştri pînă la Cuza. Intra în protocolul diplomatic al vremii.

§
În vremea comunistă era alt „protocol”: pupatul tovărăşesc. Se pupau liderii comunişti de mamă-mamă, ca să arate „unitatea de monolit”. În realitate îşi dădeau la gioale cît ce puteau. Îmi amintesc cum Brejnev îl pupa pe prichindelul de Ceauşescu. Nu-l pupa, îl lua în posesie pur şi simplu: falcă în falcă, cu dinţii rînjiţi, scrîşnind. Liderii ruşi sărutau de trei ori, uitînd ei, bezbojnicii, că acest pupat triplu e creştinesc. Se sărută de trei ori în numele Treimii: al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Însă ceea ce mă scîrbea de-a dreptul era obiceiul dîmboviţean de a pupa mîna Tovarăşei SIDA (Savant Inginer Doctor Academician). Se aşezau pe căprării vreo 30-40 de lingăi şi începeau ţocăiala.

Doamne!

§
Geoană însă nu e inconştient cînd pupă şiruri de babe pe unde apucă. L-am văzut într-un filmuleţ în fieful său electoral, la Dăbuleni. Cu figura lui de Malek (Buster Keaton), veşnic nezîmbitor, lua babele la rînd şi…ţoc-ţoc! Iar babele se rînduiau la pupat bucuroase de parcă le-a fătat vaca. Judecînd după vîrsta pupatelor, cred că în mandatul ăsta Geoană rămîne cu jumate din votante. Nu-i nimic, vin altele. Săracu’ nea Mircică! Grea viaţa de dipotat! Mi-l închipui cum, după baia de pupături, merge acasă şi se freacă şi se ghiloseşte trei zile la rînd să se şteargă de pupături. Ce să mai zic de d-na Mihaela, sireaca! Şi-o mai fi pupînd bărbatul după atîtea ţocăieli de babe?
§
Mă abat puţin de la temă. Prin nu ştiu ce asociaţie de idei mi-am amintit de filmul (văzut de curînd) cu Burt Lancaster şi Susan Sarandon pe cînd era tînără şi frumoasă coz. Ea venea de la serviciu şi se spăla cu zeamă de lămîie. Burt, un bătrîn mafiot la pensie, o urmărea prin jaluzelele apartamentului vecin. Apoi, cînd s-au cunoscut, el i-a povestit despre indecenţa comisă şi a întrebat-o de ce se spăla cu lămîie. Ei, bine, Susan era vînzătoare de stridii şi se spăla astfel ca să nu miroase a peşte. „Aaa, face dezamăgit Burt, credeam că era ceva misterios”. Da, misterul feminin după care umblau bărbaţii de odinioară!
§
Noi am introdus pupatul şi în injurii: Îţi dau una de te pupă măta rece!

§
Cîte pupături trag alde Cristoiu, Badea, Ciutacu şi demisceleratul ăla cu laptop. Cui? Onor Voiculescu, desigur. Primii doi o fac şi cu talent…De fapt, n-ar trebui să mă mire: e oportunismul dintotdeauna al intelectualului român. Nici o comisie europeană nu-l poate smulge din rădăcină. În aplauzele „canaliei de uliţi”, cum spunea Eminescu, ipochimenii ăştia mimează moralitatea, bombardează cu ironii grosiere, analize alambicate şi alte scîrne. Au însă un singur scop : dărîmarea lui Băsescu. Ordin de la şefu’ Voiculescu. Asta-i toată şmecheria. Dacă mîine ar fi alt şef, ăştia ar înjura pe altcineva cu acelaşi talent de Dîmboviţa. Asta-i cel mai grav.

§
Scriind despre pupăturile celor de mai sus, gîndul m-a dus la cuvîntul pupincurist introdus după 89 în literatura română de maestrul Cezar Ivănescu. În ’90 a publicat în Baricada, revistă azi defunctă, cel mai virulent pamflet anticomunist pe care l-am citit vreodată. Cuvîntul cu pricina era la mare cinste în pamflet. Puţinii antiiliescieni de pe atunci îl citeam cu sufletul la gură. Astăzi am recitit pamfletul şi nu m-a mai impresionat atît, cum mă impresionează, de pildă, pamfletul din Scrisoarea III. La Eminescu se simte şi durerea, la Cezar Ivănescu e mai multă băşcălie, fără durere.

§
Dar să trecem la pupături mai dulci. Bunicul meu (avea vreo 75) se întîlneşte cu una din babe, care trebuie să fi fost o frumuseţe în tinereţe, însă acum era o babă ştirbă şi singură, căci moşul îi murise. Bunicul: „Ce mai faci, fa, Tincă, fa?” Mătuşa Tinca (înduioşată de interesul bunicului): „Ei, cu bătrîneţile”. Bunicul: „Tot singură şi nesărutată?” „Hi-hi-hi!” rîde ştirb baba.

§
Ei, sărutatul de dinainte. Inainte era altfel. Propoziţia asta vine la pachet cu mîini stafidite, cu macrameuri rupîndu-se de putrezeală şi cu muzică uşoară interbelică. O, neuitatul Jean Moscopol cu „r”-ul său graseiat: Dă-mi guriţa s-o sărut/ Căci pentru sărut e dată/ Ia gîndeşte nu-i păcat/ Să rămâi nesărutată./ Cînd ai buze fierbinţi/ De ce să stea cuminţi/ N-o să le ţii aşa/ O viaţă-ntreagă/ Drrrragă!

§
Mă opresc aici, deşi ar mai fi de zis despre cum ne colţuream pe la pupa în timpul facultăţii, despre cum s-a pupat cu muci Caragiale cu Delavrancea, despre pupatul lui Trăsnea şi de altele . Poate altă dată. Pînă atunci… vă pup.