Vânturile cerurilor să danseze printre noi…
Dragostea scoate la suprafaţă tot ce-i mai bun în noi şi tot ce-i mai ascuns, temerile noastre cele mai adânci… Cum ai reacţiona tu, cititorule, dacă în plină idilă neumbrită de nici un nor, partenerul de viaţă te anunţă că, din motive întemeiate trebuie să plece peste mări şi ţări mai multe luni sau chiar ani, astfel încât relaţia voastră va fi nevoită să continue la distanţă? Te-ar încolţi cumva teama la gândul că-l vei pierde sau dimpotrivă, te-ai bucura de această minunată ofertă de libertate care ar putea cimenta legătura dintre voi?
Nu trebuie să ne facem griji pentru ceea ce simţim deoarece nu există reacţii corecte sau incorecte în astfel de circumstanţe. Fiecare cuplu îşi defineşte relaţia în termeni proprii încât, evenimentele capată pentru ei o semnificaţie particulară care nu poate fi descifrată decât din interiorul legăturii lor. Pentru unii parteneri, proximitatea spaţială de cele mai multe ori, în termeni de coabitare, este atât de importantă încât orice separare la acest nivel, este percepută ca un factor serios de periclitare a stabilităţii vieţii de cuplu. Alte relaţii nu funcţioneaza bine decât dacă sunt respectate teritorii distincte, această condiţie devenind ea însăşi o garanţie a implicării celor doi. În fine, sunt situaţii în care acestei probleme nu i se dă nici o importanţă, partenerii simţindu-se la fel de bine când împart acelaşi apartament sau dacă trăiesc la mii de kilometri depărtare şi se întâlnesc foarte rar. Totul depinde de felul în care este negociată relaţia, de regulile comune pe care le-am stabilit, de aşteptările fiecăruia în legătură cu atitudinea celuilalt. Dacă acceptăm de comun acord să ne vedem o singură dată pe an, fiindcă el trăieşte şi munceşte peste ocean şi această stare de lucruri nu creează frustrări în nici una din tabere, înseamnă că am găsit punctul de echilibru al relaţiei noastre. Când însă pentru amândoi este esenţială intimitatea vieţii de familie, confortul prezenţei zilnice, trebuie să ne asumăm regulile jocului şi să construim maximum posibil pornind de la acest pact. Dificultăţile survin atunci când, în lipsa unei comunicări de calitate, lucrurile rămân neclare şi noi, vizibil frustraţi şi nemulţumiţi începem să dăm vina unul pe celălalt. De fapt, noi nu facem decât să constatăm efectele neputinţei noastre de a crea un teritoriu comun, al dialogului şi înţelegerii reciproce care nu ţine cont de distanţele exterioare. E bine să construim mai întâi acel „împreună al nostru” cum spunea poetul Khalil Gibran, în care să ne simţim acasă…, (prin exprimarea emoţiilor, prin respectul de sine şi acceptarea celuilalt) şi treptat, vom constata că distanţele dispar. Atunci vom fi pregătiţi să învăţăm adevărata separare care înseamnă afirmarea propriei individualităţi, refuzul dependenţei, al dizolvării în celălalt.
Ca să găsim justa distanţă a iubirii, cu alte cuvinte să fim într-atât de aproape unul de celălalt încât să strălucim fiecare în unicitatea noastră, trebuie, vorba aceluiaşi poet, să lăsăm „vânturile cerurilor să poată dansa printre voi…”.
O picătură de fericire…
Perfect în afară de Bunul Dumnezeu, nu e nimeni. Şi noi, cu toţii suntem conştienţi de această realitate. Suntem doar simpli muritori, păcătoşi, trecători prin această lume cenuşie şi de multe ori, atât de goală…
Dacă am reuşi de fiecare dată, în fiecare situaţie să fim pentru o clipă mai înţelepţi, mai înţelegători, am fi mai mulţumiţi de noi. Din păcate însă, suntem superficiali, comozi… Aproape în orice situaţie. Când înşelăm sunt văzute doar acele momente de distracţie, destindere şi, cam atât. Bărbaţii, de felul lor sunt comozi, vor să fie dădăciţi (probabil complex oedipian, aşa cum l-a definit Freud), nu au curajul s-o ia de la capăt, să-şi refacă viaţa. Parte din femeile care sunt părăsite reuşesc până la urmă să-şi refacă viaţa. Dar cu greu… Se spune că noi, femeile, avem o forţă extraordinară, dată de instinctul matern, care ne dictează să procreăm şi să avem grijă de copil. Deşi părem firave şi căutăm protecţie, reuşim să trecem mai uşor peste decepţii decât bărbaţii. O femeie care dă naştere unui copil nu va fi niciodată singură, practic ea şi-a îndeplinit menirea prin copilul ei. Dar de ce oare nu încercăm totul pentru a nu ne pierde…? În faţa lui Dumnezeu, apoi a noastră… Dacă ne iubim bărbaţii, de ce oare nu luptăm pentru a-i păstra, pentru a da şansă cuplului, căsniciei, familiei? Comunicarea şi iar comunicarea! A devenit vitală. Repet, nimeni nu este perfect, iar bărbaţii ştiu şi ei acest lucru. Se poate întâmpla oricui să aibă o aventură, fie bărbat, fie femeie… Suntem supuşi greşelilor. Cu toţii! Dar nu e cazul să arunci o căsnicie pe fereastră pentru o aventură oarecare… Greşeala noastră, a femeilor este că, deşi simţim că nu mai suntem iubite de soţi, că în viaţa acestora este o altă femeie, nu recunoaştem, ne minţim şi suntem la rândul nostru minţite. Unele dintre noi, din disperarea de a nu pierde ceva ce deja am pierdut, încercăm să ne sufocăm soţii, încercăm să-i dominăm, dar nu reuşim decât să-i îndepărtăm şi mai mult şi să-i facem pe aceştia să ne urască. Oare ce este mai dureros, să trăieşti cu un bărbat care nu te mai iubeşte, sau să-l pierzi? Decizia este numai a noastră. Dacă nu-ţi mai iubeşti partenerul de viaţă, de ce să nu-i oferi şansa de a fi iubit? Toţi avem dreptul la iubire şi merităm să fim iubiţi. Oferă-i libertatea, respectă-l şi chiar dacă e dureroasă despărţirea, într-o zi vei şti că ai luat cea mai bună decizie.
Pentru că, fără iubirea adevărată în cuplu, fără respect şi înţelegere, suntem atât de inumani, atât de seci şi pierduţi în faţa lui Dumnezeu, a omenirii…
Şi dacă toate acestea au existat şi există, trebuie să luptăm cu toate armele pe care le avem să le păstrăm până la final. Neatinse… Să încercăm să ne dăm o şansă. Doar una de fiecare dată, în oricare din situaţiile apărute. Şi când nu se mai poate oferi nimic din toate acestea, să ştim cu decenţă a ne retrage cu paşi uşori dar siguri şi, să dăm dreptul fiecăruia dintre noi să fie fericit. Pentru că merităm să fim fericiţi. Chiar şi dacă pentru o lună, un an sau poate 10… Nimeni nu are dreptul să ne ia această unică şansă. O şansă dată de Dumnezeu, aceea de a şti să primeşti şi să oferi acea unică picătură de viaţă care se numeşte fericire…