Orice poveste incepe undeva… Este nevoie de personaje. Si de intamplari. Voi trece insa peste aceste lucruri pentru a relata un fapt senzational pentru mine: noaptea trecuta am visat-o pe Livia. Dupa moartea ei, din 2006, nu am mai visat-o niciodata. Noaptea trecuta s-a intamplat pentru prima data. Se facea ca eram in sufrageria din Beller, pe usa intrase un copil mic, nu-l stiam, dupa el a venit mama sau bunica sa-l ia…In acel moment usa s-a deschis si a aparut Livia; a intrat firesc, asa cum venea de obicei de la scoala, putin obosita de activitatea care o desfasura (era foarte indragita si pretuita de parinti, care la sfarsitul scolii generale o “inundau” pentru a-i solicita sfaturile privind optiunile pentru inscrierea copiilor la licee; Livia avea o experienta deosebita in a-i consilia pe parinti…Probabil ca in “mintea sa de matematician” avea un calculator, in care “introducea” datele fiecaruia… Avea un spirit deosebit; il “utiliza” pentru a-i ironiza pe elevii lenesi la matematica…Tin minte si acum relatarea ei despre un elev care spunea: “Doamna, decat sa ma ironizati, mai bine imi puneti o nota mica!” ).
Primul personaj al acestui roman experimental va fi Livia.
Al doilea personaj va fi Mitovschi…Pisica de care Livia a avut grija pana la moarte…
Al treilea personaj ar trebui sa fie Ileana, fiica vecinilor din Beller. Ileana si fratele ei facusera cu Livia meditatii la matematica, in urma cu niste ani, cand erau mici.
Al patrulea personaj …( Numarul de personaje ar putea influenta succesul unui roman? Desigur ca nu!
Daca un roman ar putea fi “un obiect transparent”, sa il ridici “in lumina zilei”, iar “personajele proaspete” ar putea fi “inghesuite” intr-o oala mare, ca aceea in care se prepara “mucenicii”…Atunci s-ar putea lua cu polonicul, din “oala cu personaje” (daca in urma analizei romanului ridicat “in lumina zilei” s-ar constata un numar insuficient…) si adauga la “compozitia romanului”! Ma indoiesc insa ca “inghesuiala de personaje pe centimetru cub de roman” ar putea sa-i asigure un succes deosebit… Apoi mai exista si urmatoarea dilema: autorii ar trebui sa scrie romanele pentru succes sau “povestea in sine a unui roman” si modul cum a fost scris ii asigura succesul?
Imi amintesc replica unui comentator de televiziune, care spunea ca Christopher Bowman (care a murit la 40 de ani si despre care…(copiez de pe net) … Brian Boitano, the 1988 Olympic figure skating champion, said Bowman never denigrated his competitors.”If I had to pick the three most talented skaters of all time, I would pick Christopher as one,” Boitano said. “He had natural charisma, natural athleticism, he could turn on a crowd in a matter of seconds, and he always seemed so relaxed about it.” ) concureaza la marile competitii nu pentru medalii, ci pentru posibilitatea de a oferi showuri extraordinare! Cred ca aceasta ar trebui sa fie si situatia unui autor…)
Te intrebi: va fi un roman sau “filosofia despre constructia unui roman”?
Iti amintesti ce te-a motivat sa te apuci de aceasta carte: finalul unui vis…In fata ta, pe o colina, o cladire mare ca in “Pe aripile vantului” (filmul preferat al Liviei)… Pe masura ce te apropiai de ea, cladirea se inalta tot mai mult (mai exact partea superioara a cladirii …), te apropiai de ea, de partea superioara, dar cladirea parca se inalta spre nori; ajuns in fata intrarii, unde erau scarile principale, iti dai seama ca sub tine este un abis…Singura ta sansa ar fi sa te apuci de balustrada de la intrare si sa poti urca pe scari…In acel moment se iveste la capatul de sus al scarilor o femeie, nu stii cine este, iti dai seama cu groaza ca s-ar putea sa nu mai ajungi sa te urci (fiindca scara va fi ocupata de ea, care va cobora…); ar mai exista si varianta unei scari de rezerva in stanga, dar ar trebui sa incaleci un zid si nu esti sigur ca…
Faci un efort suprem si te prinzi cu mainile de balustrada, cei de sus incep sa coboare pe scari (intre timp in spatele femeii au mai aparut cateva persoane), te tragi cu mainile (fiindca picioare nu mai ai, esti practic un corp propulsat doar de forta bratelor), te incordezi la maxim sa poti urca treapta cu treapta, tragandu-te de balustrada, esti ca un invalid care nu are decat doua alternative: ori sa ajunga, tarandu-se, pana sus…ori sa se prabuseasca… Tot timpul esti constient ca in spatele tau si sub tine este un abis…Te tragi cu bratele tot mai sus si, in cele din urma, te prabusesti pe parchetul unui hol urias, cu plante exotice; holul pare o sera imensa…Dar pentru tine, care respiri cu greutate, nu mai are nici o importanta, te-ai salvat ca printr-un miracol, dar stii la fel de bine ca te puteai prabusi (si aceasta senzatie nu poate fi “anihilata” de frumusetea spatiului cu plante exotice in care ai ajuns).
* * *
Se apropiau sarbatorile de iarna si in Bucuresti nu ninsese deloc. De fapt aceeasi era situatia in toata tara…O seceta cumplia pusese parca stapanire pe anotimpuri: vara nu ploua, toamna nu ploua, iarna nu ningea…Nivelul Dunarii scazuse atat de mult incat… (aici urmeaza o stire de televiziune, reluata a doua zi de presa scrisa)
Sa vrei sa scrii un roman…Sa incepi acest lucru in urma unui vis…Oare scrierea unui roman nu este un vis in sine? Nu stiu, recunosc ca nici nu mai am timp sa filosofez pe marginea scrierii unui roman: il scriu sau nu…
De undeva, de sus, sunt convins ca Livia zambeste la incapatanarea mea de a duce la capat aceasta lucrare (in care primul personaj sa fie ea); pot interpreta visul si din punctul meu de vedere personal: acela ca singura mea salvare ar fi prin scris…
Se apropiau sarbatorile de iarna si ma simteam mereu “gol pe dinauntru” fiindca nu se mai puteau repeta niciodata secventele acelea din preajma sarbatorilor: mersul la Obor, dupa brad, drumul cu bradul legat cu sfoara si “introdus” in masina (cu mirosul acela reavan de cetina!), impodobitul bradului, cand ani la rand aceasta “misiune” o indeplineam cu fericire noi trei, Livia, Mihai si cu mine; Livia scosese la inceput globurile ei vechi (si podoabele de brad de altadata…); ne aratase candva, fericita, “primul ei glob” de Craciun…Nu realizasem atunci, dar pe masura ce timpul trecea (si in fiecare an ne supuneam cu drag “traditiei” de a mai cumpara macar un glob nou pentru brad), parca totul incepea sa capete un sens divin: ne simteam atat de fericiti ca familie in jurul unui brad verde de Craciun.
