Răcoarea din urmă
de Dragos Niculescu
Simt că se-apropie vara, o simt în amintirea
Celui pierdut prin frunze şi răstignit sub ploi,
Cînd cenuşia toamnă mă scufunda-n iubirea
Unui destin de rană, lucrînd în amîndoi.
O ruginie spaimă în arşiţe confuze,
Pe trupu-mi tot leşia, fierbînd, se va lăsa,
Nenumărate zile de foc vin să acuze
Răcoarea milenară din sufletu-mi de nea.
Isterice incendii şi plumb topit prin clipe…
Voi deveni o baltă cu apă, stuf şi peşti
Cînd frunza din octombrie în iulie o să ţipe
A putregai şi-a lacrimi, prin visele lumeşti.
Şi-o să-mi revii zadarnic, la patruzeci de grade,
În cîte-o-nchipuire, de cîte-un somn furat,
Şi-am să te rog revino cînd frunze-or să mă prade,
Ca o salvare veche, dintr-un tomnatec pat.
M-a părăsit un munte, nu mă mai ştie rîul,
N-am nicidecum scăpare, rămîn aici topit,
Să-mi amintesc de tine cînd se va coace grîul,
Cînd păsări, în lumină, pe veci s-or fi zidit.
Şi, totuşi, vine vara, şi-o secetă solară
Presimt cum mi se lasă în fiece atom,
Ca neatinsa creangă mă scutur de povară
Şi mă transform în ploaie şi-n umbra unui pom.
A cincea piatră
Vă puteţi duce, le-am spus cailor neliniştiţi
în timp ce mîncam nişte fîn proaspăt,
se pare că nimeni nu mai are nevoie de voi.
Duceţi-vă, hai, duceţi-vă, le-am spus cailor
în timp ce nechezau, priveau în dreapta şi în stînga
şi scurmau pămîntul cu copitele,
nu mai e mult şi o să vin şi eu după voi.
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
apus al orizontului, acolo să mă aşteptaţi,
şi acum, duceţi-vă, vreau să mănînc acest fîn în linişte.
Lăcustele mă priveau cum îmi frecam coatele de buturugi.
S-a împlinit vremea, le-am spus lăcustelor,
gata, puteţi pleca, acestor cîmpuri nu le mai sînteţi de folos,
vă puteţi duce, în curînd apele o să-şi iasă din matcă
şi toate aceste lanuri vor bălti. Vă spun, nu mai e loc de voi.
Să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul
apus al orizontului, căci o să vin şi eu în curînd.
Şi acum, duceţi-vă. Vreau să îmi frec în linişte coatele de buturugi.
Cîinii se gudurau pe lîngă mine ca în preajma unei lungi despărţiri.
O, cîinii mei, nemuritorii mei, şi voi trebuie să vă părăsiţi
adăposturile, le-am vorbit, despăturind un val întreg de frunze.
Aceste vechi tărîmuri miros a putregai, în fine, a un soi de borhot,
şi asta v-ar aduce boala şi nimicirea. Plecaţi, iubiţii mei,
dar să mă aşteptaţi lîngă a cincea piatră de după ultimul apus
al orizontului, căci ne vom reîntîlni nu după multă vreme.
Şi-acum hai, duceţi-vă, vreau să mai despăturesc acest
val de frunze în linişte.
Şi au plecat.
După un timp – să fi trecut ceva de-atunci –,
i-am auzit pe toţi, de departe, strigîndu-mi:
A cincea piatră nu mai e, să ştii, nu mai e decît ultimul apus
al orizontului şi un fel de deşert.
Iar departe, foarte departe, abia dacă se zăresc nişte coline…
Unde să te aşteptăm?
Eu eram pe malul unui rîu.
Găsisem două scoici goale,de apă dulce,
şi încercam să le asemăn.
Nu-i nimic, le-am strigat cît am putut de tare,
rămîneţi cu toţii pe loc şi daţi-le-n colo de pietre!
În curînd o să plec şi eu către voi.
Să aprindeţi un foc mare la sfîrşitul apusului
de după ultimul orizont.
Pe-aici vîntul a început să se usuce
şi amintirea celor morţi să-şi piardă pe de-a-ntregul
din sticloasa realitate…
Oarba nevoie
Praştia luminii şuieră prin vreme
ca un corb de sticlă beat şi fără sens,
din potop şi milă se mai nasc poeme,
sub un glob de ceară rînced şi imens.
Ultima flaşnetă cîntă a speranţă,
turnuri vechi de apă plîng sentimental,
nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă,
Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.
Noi vom fi aceia fără de prihană,
cînd nebunii, greieri vor mînca pe străzi,
şi, cu foi de varză puse peste rană,
vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.
O nevoie oarbă curge peste case,
lung e timpul nopţii cînd te scalzi în var,
sîntem la origini trunchiuri sănătoase,
putrezind în ceaţa unui timp bizar.
Mai vegheam cu rîndul, se schimbau istorii,
tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fîn,
căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii
şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpîn.
Le-am lăsat în urmă… La oraş, la poartă,
azi primim cu steaguri porcii seculari,
şi-aşteptînd să vină ne mai trece-o soartă,
ne mai trece-un fluier noaptea de pîndari.
Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare,
noi cu peştii lumii să o luăm înot,
şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare,
să-i redăm durerii sfîntul antidot.
Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară
ne mai vînd pe cîmpuri mierea din poveşti;
să-nfiinţăm, idilic, cîte-un drum şi-o moară,
şi, cînd nu-i făină, să bem vin din ceşti.
Paşi prin nisipul luminii
Cînd arşiţa verii dă să strîngă,
îngerii adorm pe fundul lacurilor,
să fie mai aproape de noi.
Culegătorul de izmă pleacă de dimineaţă pe cîmp
cu ochii galbeni de berea de ieri,
în timp ce noul cocoşat de la Notre-Dame
zice şi el bogdaproste de răcoarea dintre două
clopote.
Cu oasele cărăbănite prin imperiul frigului
am mai fi putut, desigur, rezista o vreme
pînă la prima haltă a istoriei,
dacă nu ne-ar fi întins sfinţii mucenici să bem
mai multe pahare decît au fost ei toţi,
dacă n-ar fi început îndoiala să rîdă ascuţit ca un coiot
din cîte-o scorbură a conştiinţei de clasă.
A fost o vreme cînd pămîntul raiului se vindea
cu bucata în cutiile de pantofi,
dar mizeria lumii cînta şi atunci la flaut,
femeia cu barbă mai mînca şi ea o pîine
printr-un bîlci de provincie,
iar remuşcarea scîncea de una singură la capul
podului, lîngă reparatorul de năvoade
de pe Dîmboviţa.
Gaia-maţu
Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă
în afara bibliotecii lui din lemn de nuc,
întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse
pînă se închide şi ultima crîşmă a visului,
pînă îţi cumperi o pereche de zaruri
şi încerci să treci de porţile sanatoriilor
de reabilitare,
asta în timp ce toamna îţi aruncă frunze
deshidratate în cana cu ceai de tei
şi gunoierul cară fluierînd, în tomberoane,
romane prăfuite, nedeschise vreodată de nimeni.
Se prea poate să umble liliecii apusului
cu picioarele goale prin cenuşa caldă a satelor
părăsite,
se prea poate ca şeful gării, după o sticlă de ţuică,
să-şi închipuie femei rătăcite prin vagoane,
dar revoluţiile adevărate se fac tot pe bază de listă,
nimic nu te poate compromite în istorie mai mult
decît un strănut semnificativ la momentul nepotrivit.
Ce să mai inventăm, cînd de mici ne cunoaştem
evoluţia propriilor buzunare?
Adevărurile au rămas suspendate în fiolele mari,
cu formol şi şerpi de rîu,
poştaşul lunecă pe lîngă marile scrisori ale destinului,
vecinii se îmbulzesc, ca întotdeauna,
să culeagă alune de sub şipcile parchetului.
Ne-om tot chibzui putreda avere pînă n-o mai rămîne
nimic, şi atunci abia, la sfîrşit, ne vom da seama
că oligofrenii cu burţile pline ne-au lăsat deschise
robinetele cu zoaie seculare
şi că ultimele dintre toate cîte nu vor avea nevoie
să implore nici o salvare sînt Vacile-Domnului
de prin cimitirele cu intrare liberă.
Rămîneţi cu mine
În fiecare dimineaţă îmi continui rugăciunea de seară
şi apoi mă împrăştii ca un trunchi retezat de mîinile
unui sclav orb şi nebun în mai multe bucăţi,
ce poartă în seva lor galbenă mirosul pămîntului.
Devin mii de cioburi, unitas multiplex, abatele anonim
al unei resurecţii de proporţii, iar umbra mea adoarme,
ca un tergal al împăcării, întinsă peste cupolele catedralelor.
Mai jos, pe străzi, unii vînd sticle goale şi-mi strigă,
cu mîinile îndreptate spre mine, spre umbra mea,
spre singura mea parte care a mai rămas întreagă:
“Eşti totuşi os, neputinţa şi slava, nimicnicia şi sublima
lumină sînt toate, toate acolo, în albeaţa osului tău.
Minunata ta mamă îţi poate explica de ce osul tău este
alb. Ştim, este frumos să te odihneşti sau să mori înfipt
într-o cruce, dar dacă n-o să poţi muri pînă la capăt
şi o să-ţi răcească neeroic umbra, şi-o să cadă peste noi,
noi ce ne facem? La noi nu te gîndeşti?”.
Din cioburile de lemn ca nişte oglinzi împrăştiate
pe pămînt, din umbra aceea ca o pasăre cenuşie, uriaşă,
bolnavă le răspund: “Nu mi-a fost spaima niciodată
soră cu moartea, nu mi-a fost liniştea niciodată soră
cu viaţa. Rămîneţi cu mine, rămîneţi cu mine, nu mă
trădaţi! În urma noastră fluturii vor fi tot mai săraci
şi florile tot mai născătoare de vină!”.
Nu sînt acela
Nu, iubito, eu nu sînt cel cu urechea tăiată.
În ochiul meu jilav dorm cîmpiile şi dorm mări.
Caut în soartă mereu un ghimpe de cioară spurcată.
Sînt visul nesfîrşit al unei lungi şi galbene cărări.
Nu, iubito, eu nu sînt cel cu urechea tăiată.
Arcul meu dă muguri, din tolbă îmi ies pe rînd fluturii nopţii.
Ia-ţi chitara şi cîntă-mi, dezveleşte-ţi piciorul de fată…
Se vor întoarce-n curînd cavalerii, apusul va bate în fierul porţii.
Nu, iubito, eu nu sînt cel cu urechea tăiată.
Sînt cel cu care într-o bună zi vei înota şi vei adormi în larg.
Aprind foc lîngă peşteri, dau în cărţi de mamă şi de tată.
Vorbele rele ale lumii de mine se izbesc şi se sparg.
Nu, iubito, eu nu sînt cel cu urechea tăiată.
Am auzit că l-au ridicat cînd se oglindea într-o fîntînă.
De-o veche lovitură de sabie mi-e inima însemnată.
În braţele mele, ca într-un chivot stai tu şi legea bătrînă.
Cînd ziua era mai lungă
Pe malul bălţii stătea unul cu o pălărie mare, de paie.
Ţinea ridicat un indicator de tablă şi striga:
“Nu beţi apă de aici, nu vă scăldaţi! Perimetru rezervat
cailor!”, deşi cele cîteva animale nu se apropiaseră
niciodată de oraş, nu depăşiseră pădurea şi vastul cîmp
dimprejur.
Istoricul urbei umbla de o viaţă întreagă în servietă
cu magistrala lucrare “Simţul proprietăţii la caii sălbatici”,
din care îl taxa cu cîte un fragment pe oricine îi ieşea în cale.
De altfel, lumea cam ştia lucrarea pe dinafară.
Eram mai tînăr, mă tundeam şi bărbieream cîteodată
la Nea Titi, undeva lîngă gară.
“Cine-i, Nea Titi, ăla de pe malul bălţii?”, l-am întrebat
într-o zi, în timp ce mînuia cu iuţeală foarfeca.
“Nu ştiu”, zice, “nu se tunde aici. Altfel, l-aş fi descusut eu.
Oricum, nu mai e mult şi închid. Scot un vin bun şi nişte alune
sărate prima, de import, şi mai stăm niţel de vorbă…”
În dreapta mea, pe canapeaua vişinie, unul subţire şi galben
dormea cu ochii larg deschişi, diluaţi.
“Da’, cu ăla ce e?”, l-am mai întrebat.
“A…”, zice Nea Titi, “Nu, ăla e băiat bun, aşa face el
cînd îşi aminteşte de maică-sa, e mort de vreo treizecişicinci
de ani, se pare că vine pe la frizere din obişnuinţă.
Ce vreţi, au şi morţii nostalgiile lor…”
Soarele era la apus.
În spatele atelierului de recondiţionat vagoane,
sprijiniţi de fiare, în iarba înaltă,
un ofiţer se săruta cu o duduie care deja îşi pierduse cercelul,
pe care nu avea să-l mai găsească niciodată.
Veac afon
La ora cînd flaşneta se duce să se culce
şi Foişorul focuri mai stinge doar în vis,
cînd porumbeii sorţii pe cronici de Neculce
vor să-şi ridice cuibul cel din vechimi prezis,
mai drag îmi pare-atuncea, prin lanuri calde, grîul,
şi-ncep să-înot prin spice şi greieri de nebun,
şi intr-un curţi, la caii bătrîni să le scot frîul,
să le ofer în baie domniţelor săpun.
Şi tot dansînd giolarii prin porturi de ocazii,
se nărăviră goţii şi hunii la apel,
se mai dădu alarma prin tîrg de nişte razii,
se mai ciocni în noapte un înger de-un crenel.
Şi voi, ocnaşii lumii, cinstiţi şi iluzorii,
împrăştiaţi de friguri şi sorcoviţi de cîini,
voi, care ştiţi răsplata şi flegmei şi sudorii,
voi, ce vă faceţi patul în miezul alb din pîini,
mai lunecaţi pe-o frunză, mai botezaţi nisipul,
la voi se-ntorc boierii cînd pierd la faraon ‒
deci, cumpăraţi o mască şi puneţi-o pe chipul
de carnaval al nopţii, din acest veac afon.
O mie şi două de nopţi
Călări pe măgarii apusului,
executorii vor veni pe aceste meleaguri
să planteze seminţe de castraveţi,
şi nu-i va aştepta decît piticul circului,
cu tîmplele albe,
cu bombeurile frecate cu ceară,
suflînd în ultima trompetă din recuzită,
gravată “Pierrot”.
Nu mai ascultaţi cu paharul pe ziduri,
trage curentul istoriei prin cărămidă ceva de speriat,
mai bine fiţi liniştiţi,
cîte-o muscă grasă tot se va găsi să doarmă pe chelia
neagră a lăutarului,
în poşeta duduii de pe Calea Victoriei se va găsi şi atunci
pitită o legitimaţie de prietenă a siguranţei statului,
iar îngerul îşi va uita ca şi azi sculele de aur
în burta vreunui dezmoştenit al sorţii,
exilat pe viaţă printre efectivele de păsări
ale vreunui sat de provincie.
Şi iată cum fleaşca vremii scuipă în obraz apatia,
de încep să-i meargă fulgii cu marfarul
pînă la adînci bătrîneţi,
în timp ce miresele de iulie îşi iau zborul, pe lăcuste,
spre bălţile cu paznici tineri şi arşi de soare.
Legătura cu pămîntul
Neţesălat de nimeni, nechez a desfrînare
şi o mai iau spre gîrlă ca să botez profeţi,
dar mi se face foame şi intr-un calendare,
pribeag, în pustnicie, să caut albi bureţi.
Spinarea mea cu focuri şi braţul meu de apă,
măturători de basme şi îngeri demodaţi ‒
tot plînge mitocanul că-i creşte prazu-n mapă,
tot ies fecioare-n poartă să rîdă la soldaţi.
Dar s-a gripat cocoşul, cîntă pe nas ca popii
şi-amuşină jandarmul cu-o ţuică de-mpăcat
cînd sciţii şi sarmaţii răsar pe buza gropii
cu ochii lor cei galbeni, plini de pămînt uscat.
O, Doamne, cîtă boală în Feţi-Frumoşi şi-n iarbă
şi cîte trenuri goale prin gări de rendez-vous…
Călare-n stog de fînuri aştepţi pruna să fiarbă
şi unui porc cucernic îi spui blajin: te du.
De ţi-ar mai creşte-n braţe femeia ideală
s-arunci prin primărie cu şapca după cîini,
parc-ar trozni istoria din cuie a răscoală,
parcă Pilat, din ceruri, s-ar mai spăla pe mîini.
Podeaua-i desfiinţată, cresc flori în dormitoare,
trec potere prin vise cu gloanţe de-mprumut,
fîntînile, magnetic, sug pescăruşi de sare,
dintr-un genunchi bea apă tot veacul ce-a durut.
Putea pe-aici să fie un port şi nişte vase,
şi băcănii cu muzici, şi şunci, şi-un pod de grîu,
dar s-au trezit pungaşii furînd din maluri oase
şi strepezind lumina prin scoicile de rîu.
