Se face mult tam-tam pe marginea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului (pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale, şi pe marginea iredentismului), fapt pentru care, dintr-un exces de zel vecin cu neghiobia, patriotismul şi naţionalismul românesc, de pildă (nu şi american, german sau francez), sunt văzute cu ochi răi de făuritorii globalizării şi ai guvernului mondial.
De ce? Pentru că aceste preanobile sentimente umane le încurcă păpuşarilor mondiali socotelile în ceea ce priveşte forjarea omului cosmopolit (omul robotizat şi cu tot mai puţine trebuinţe spirituale), primul pas spre globalizarea efectivă. După asta vin cu necesitate cedările succesive de suveranitate şi independenţă naţională (uneori, aşa ca în cazul politrucilor noştri postdecembrişti, prin trădare la vedere, alteori prin şantaj economico-financiar), astfel ca în final, un final nu prea îndepărtat după cum lesne se poate citi în semnele prezentului, actualele state naţionale să devină viitoarele gubernii (fireşte, de ranguri diferite) pe harta politică a oligarhiei cosmocratice…
Însă conceptele în cauză, îndeosebi rasismul şi antisemitismul, au asemenea vicii de fond, încât ba sunt paradoxale, ba cu totul inoperante în sensul comun al întrebuinţării lor şi, mai ales, atunci când li se atribuie conotaţii ofensatoare. Despre antisemitism am spus şi cu altă ocazie că este un concept forţat şi impropriu, sau – dacă vreţi – inexact şi paradoxal. Da, căci singura seminţie de pe Pământ care agită spiritele cu antisemitismul sunt evreii, deşi, dacă ne ţinem după litera Bibliei, arabii nu-s mai puţin semiţi ca ei, că doar se trag din Ismael, odrasla patriarhului Avraam şi al roabei sale Agar.
Başca faptul că evreii zilelor noastre nu-s urmaşii evreilor biblici, ci ai migratorilor numiţi de istorici khazari sau hazari, care, prinşi ca în cleşte între lumea apuseană creştinată şi lumea răsăriteană islamizată, au sfârşit prin a îmbrăţişa religia mozaică. Ba mai mult. Populaţiile din Palestina antică le spuneau ibrimi lui Avraam şi membrilor tribului cu care venise din cetatea Ur, adică străinii de peste Eufrat. În decursul timpului acest ibrim s-a transformat în ebreu, ca sub influenţa grecească să dobândească forma definitivă de evreu. De precizat că înşişi paleoevreii îşi spuneau la început israeliţi sau iudei…
Prin urmare, mozaicii zilelor noastre neavând nimic în comun cu evreii biblici, ar trebui desemnaţi în continuare prin termenul vechi şi expresiv de jidani, care este tot aşa de puţin ofensator ca englezescul Jews sau franţuzescul Juifs.
N.B.Ţiganii din România postdecembristă, sătui până peste cap de vechiul etnonim (aproximativ acelaşi în toate limbile europene pentru lăbărţatul neam gitănesc), au pretins că sunt romi şi că aşa este normal să li se spună în acte şi în adresarea cu schepsis. De unde grava confuzie cu termenul român în ediţie prescurtată, precum şi lăturile pe care (intenţionat sau din neştiinţă) străinii continuă să le verse peste capetele plecate ale românilor.
Iată de ce spun că, raportat doar la israeliţi, antisemitismul este în egală măsură impropriu şi inexact: Cam aceleaşi drepturi de proprietate (sic!) asupra acestui concept le au şi arabii sedentari, nomazi şi imigranţi! Antisemitismul iudeilor mai este şi paradoxal, pentru că – aşa cum just afirma la vremea lui Petre Ţuţea – el este generat de propriile lor excese, nu în ultimul rând de ura resimţită de renegaţi celebri ca H. Heine sau Karl Marx faţă de grosul consângenilor.
Cât despre rasism, ce mai rămâne din acest concept, atâta timp cât în tratatul Geneza formelor culturii, gânditorul P.P. Negulescu nu doar că face o distincţie netă între ideea de rasă şi aceea de popor sau naţiune („prima e o noţiune biologică, cea de-a doua o noţiune psihologică şi sociologică”) şi atâta timp cât demonstrează negru pe alb că unei analize corecte nu-i rezistă nici una dintre teoriile raseologice ce se bazează fie pe chimismul sângelui, fie pe raportul dintre forma capului şi inteligenţă, respectiv pe acel fapt hilar, care în concepţia raseologilor ar duce cel puţin la mediocrizare, dacă nu chiar la degenerare prin scăderea numărului de „capete lungi” şi creşterea numărului de „capete late”, o frază care ne duce de îndată cu gândul la sarcasmul tăios al lui Jonathan Swift privind împărţirea politicienilor în „capete turtite” şi „capete rotunde”, altfel spus partidul celor care sunt de părere că oul se sparge la capătul turtit şi partidul celor ce susţin că oul se sparge la celălalt capăt.
Şi nu doar atât. P.P.Negulescu aşază sub ochii cititorului acele pasaje din opera contelui Gobineau, care au darul să arate netemeinicia opiniei acestui părinte al teoriilor raseologice („ar fi inexact să pretindem că toate amestecurile de rase sunt rele şi dăunătoare”), la propriu subliniază concluzia filosofului englez Herbert Spencer privind „necesitatea contactului străin”, combate afirmaţia raseologului Chamberlain despre fidelitatea nemţească, pe care acesta o consideră trăsătura lor de caracter fundamentală, cu un citat devastator din cartea Rasse und Kultur a autorului german Friedrich Hertz („Istoria seminţiilor germanice e supraîncărcată de înşelăciuni şi crime, de trădări şi asasinate, de revolte şi măceluri în masă, începând, ca prime victime, cu regii lor, care nu mureau mai niciodată de moarte naturală sau de mâna duşmanilor străini, ci de moarte violentă şi de mâna «fidelilor» lor supuşi”), pentru ca în mai multe capitole din volumul II al tratatului să-i dea cuvântul biologului francez Charles Nicolle, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1928, din a cărui carte Biologia invenţiei citează masiv:
- N-a existat o rasă ariană;
- Germanii nu sunt o rasă pură;
- Cercetările n-au confirmat ipoteza originii germanice a oamenilor însemnaţi aparţinând celorlalte popoare europene;
4.Fiind una din condiţiile care duce la ruperea echilibrului, amestecul raselor revigorează, fertilizează şi favorizează formarea spiritului creator.
De reţinut că prin ideea cu amestecul raselor, Nicolle se întâlneşte nu doar cu una din convingerile notabile ale învăţatului Robert Sommer: „Amestecurile etnice joacă un rol important în apariţia formelor culturii”, ci şi cu concluzia de căpetenie a cărţii lui Negulescu: „Nu există culturi şi civilizaţii rasiale!”
