„În muzică instrumentele joacă rolul culorilor folosite de pictor.” Honoré de Balzac
E toamnă. Noiembrie. Lună ce pare fără început și fără sfârșit, un timp trecător. Lună a culorilor ce alcătuiesc superbe tablouri puse în evidență de lumina caldă, blândă dar puternică a soarelui. Coroanele copacilor au diferite nuanțe. Roșul se amestecă cu galbenul, cu maroul și verdele, cel pe cale de dispariție. Lumina zilei scade văzând cu ochii. Toată bucuria din suflete existentă până acum, trece fără să vrem în acordul unor game minore, privind cum se desprind frunzele din copaci. Vorba poetului: „Proastă mai e toamna!/ Spus-am totdeauna./ Frunzele le pierde/ una câte una…”
Străbătând drumul cu mașina, printre copacii care străjuiesc șoseaua, vedem lumini ce se aprind, întunericul serii cuprinzând în brațele sale toată această superbă natură, spre a o odihni, a-i păstra culorile peste noapte. Și cineva spunea că pictura cere spațiu, muzica – timp „și cu toate acestea actul vederii este temporal, iar conceptul muzicii este spațial.”
Și dacă este toamnă, ne vom ascunde într-o sală de concerte, să simțim acel „concept spațial”, în sala Reynolds Industries Theater a Universității Duke din Durham – Carolina de Nord. Vom asculta Recitalul de pian la patru mâini a doi pianiști.
Înainte de apariția celor doi pianiști pe scenă, am privit pianul și gândul mi-a fugit pentru câteva clipe la cel mai îndepărtat strămoş al său, monocordul, instrument folosit de filosoful şi matematicianul grec Pitagora, pentru măsurarea intervalelor şi pentru a demonstra faptului că înălţimea sunetului este invers proporţională cu lungimea coardei. Asemenea oamenilor, instrumentele au strămoși și au cunoscut evoluția în timp. Astfel a apărut în final pianul, iar omul cu ajutorul lui a putut să-și exprime frumusețile sufletului, fanteziile imaginative. A apărut și a cunoscut două forme de utilizare: cea în care ambii instrumentişti folosesc un singur instrument şi cea în care fiecare pianist are propriul instrument. Punctul de plecare în seria recitalurilor de pian la patru mâini este considerat acela în care Wolfgang Amadeus Mozart împreună cu sora sa, au interpretat pentru prima dată în public la Londra o Sonată. Seria de recitaluri a continuat cu lucrări pentru pian la patru mâini compuse şi interpretate de Johann Christian Bach, Muțio Clementi şi Ludwig van Beethoven.
Suntem în ziua de 14 noiembrie 2010.
Pianistul brazilian Arnaldo Cohen locuiește acum în Statele Unite, are o reputație bine meritată, uimind audiențele cu autoritatea și virtuozitate sa muzicală. Aflam că este deseori invitat ca solist al marilor orchestre precum cea din Philadelphia, Cleveland și Filarmonica din Los Angeles.
Tânăra solistă Nareh Arghamanyan, în vârstă de numai 21 de ani este născută în Armenia, a studiat la „Școala de muzică Ceaikovski” din Erevan, urmând apoi studiile la Universitatea de muzică și Arte performante din Viena.
Prima parte a concertului Duo-ul pianistic la patru mâini a cuprins Sonata în D Major de Wolfgang Amadeus Mozart: Allegro, Andante, Alegro molto și Fantezia în F Minor, Op.103 de Franz Schubert: Allegro molto moderato, Largo, Allegro vivace.
A doua parte a recitalului a cuprins Suvenirs, Op. 28 de Samuel Barber: Hesitation tango, Galop; Ma mère L’oye de Maurice Ravel; Două dansuri slave de Antonin Dvorak.s
Wolfgang Amadeus Mozart, muzician austriac din secolul XVIII, violonist, pianist, dirijor și compozitor austriac, reprezentant al clasicismului vienez a scris concerte pentru vioară și pentru pian, opere: La Finta Giardiniera, Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat. Dar și simfonii, cvartete de coarde, sonate pentru vioară și pian, muzică religioasă. Piesa interpretată de cei doi pianiști – Sonata în D Major – a strălucit, ca de altfel toate lucrările lui prin sentimentul pasionant al dragostei de viață, de oameni. Entuziasmul sufletului însetat de dragoste, de fericire și lumină, înveșmântând tristețea în frumusețea sonoră a gamei majore, a fost redată cu măiestrie în dialog și sincronizare, de către cei doi pianiști.
Franz Schubert, compozitor austriac din secolul XVIII, strălucește prin romantismul său. Creator al liedului modern (600 de lieduri), a mai scris simfonii, uverturi, opere, lucrări pentru diverse formații, printre care și piese pentru pian, la două și patru mâini. Mi-a plăcut în mod deosebit această piesă – Fantezia în F Minor, Op.103, toate cele trei părți având ca temă a sufletului melancolia. Mâinile celor doi pianiști se ridicau precum aripile unor păsări pregătite pentru avântul zborului, urmând un puternic, generos Largo și în cele din urmă – Scherzo-ul clocotitor cu caracter dramatic. Superb!
Samuel Barber, compozitor american al secolului trecut are o muzică melodică, bogată în textură și liberă în ritm. Suvenirs, Op. 28, cele două dansuri au fost într-adevăr melodioase, cu ritmuri diferite, primul de tangou si al doilea de galop.
Maurice Ravel – reprezentant al muzicii franceze din secolul XX, compozitor îndeosebi al pieselor pentru pian, cu îndrăznelile lui inovatoare, a reușit cu piesa Ma mère L’oye să ne facă să ascultăm o muzică ritmică, plină de colorit muzical divers, scrisă pentru și despre copii.
Antonin Dvorak, compozitor ceh al secolului XIX a scris piese vocale, instrumentale, corale, concerte, dansuri slave, uverturi, serenade, suite, poeme simfonice, opere, simfonii. Superbe cele Două dansuri slave, cu ritm de mazurcă, dar și cu elemente dumka (dans melancolic Ucrainian). Conținutul liric al acestei muzici a fost bine ales pentru final, impresionând auditorii, iubitori ai muzicii clasice.
Cei doi pianiști au demonstrat o interpretare plină de virtuozitate. Pianistul Arnaldo Cohen, din sufletul său, prin degetele sale, ne-a transmis emoția părților lirice ale pieselor, dar și virtuozitatea – ușurința tehnică a execuției interpretative a părților care au necesitat măiestrie. Pe drept cuvânt, tânărul regizor Steve Smith l-a caracterizat ca fiind „Un model de echilibru și imaginație”. Am apreciat de asemenea tenacitatea și dăruirea tinerei pianiste. Pianiștii au fost îndelung aplaudați.
Am ieșit din clădire entuziasmați, întâmpinați de mirosul toamnei, de liniștea și melancolia ei blândă. Priveam copacii și mă gândeam la câteva fraze scrise de cineva: „Dacă n-ai văzut niciodată copacii bătând din palme și munții cântând, nu este pentru că așa ceva nu se întâmplă. Roagă-L pe Dumnezeu să-ți deschidă urechile și ochii și atunci vei putea reintra în simfonia creației.” Frumoasă toamnă în Carolina de Nord! Și mă mai gândeam la toamna vieții. Dacă… ar fi lipsită de furtuni, ar putea fi plăcută, lungă, chiar fermecătoare.
