De ceva timp mă simt ca o salcie plângătoare. Mă lamentez tot timpul şi sunt nemulţumită. Simt că mă risipesc în timpul care trece prin mine şi mă doare tăcerea celor din jur. Aş dori să pot râde de tot şi de toate şi poate aşa îmi voi găsi forţa de a merge mai departe. Am obosit trăind doar cu amintirile mele prăfuite peste care arunc uneori câte o lacrimă. Aş vrea să plec dincolo dar nu am curaj şi îmi este teamă că singură nu voi găsi drumul spre Paradis. Îngerul nu va veni să mă conducă deoarece este păcat să renunţi la viaţă, iar eu sunt credinciosă aşa că mă gândesc la o altă variată. Să plec undeva departe, într-o pădure sau într-un deşert şi să-mi aştept în linişte sfârşitul. Nu cred că în urma mea voi lăsa prea multe goluri în inimile celor care spun că mă iubesc şi pe care încerc să-i cred deşi, eu nu simt în fiinţa mea iubirea lor. Iubire! Ce cuvânt Dumnezeiesc, care m-a mângâiat dar m-a şi lovit de multe ori în viaţă. Inima mea ascunde multe taine legate de acest sentiment pe care aş vrea să-l simt din nou în interiorul meu şi să cred că fericirea este posibilă şi că nu îmi fac iluzii dacă o aştept din nou.
Da, poate ar trebui să sper şi să ies din starea aceasta bolnăvicioasă. De fapt am atâtea de povestit lumii încât nu ştiu dacă voi avea timp să le scriu. Cu speranţa în suflet merg la culcare gândindu-mă la acel proverb care spune că noaptea este un bun sfătuitor. Îmi îmbrac cămaşa albă, lungă până la glezne şi mă întind în patul meu de „fata mare” aşteptând să mă cuprindă în braţe somnul. Doar el mă îmbrăţişează în ultimi ani deoarece nici-un bărbat nu a mai venit să se ascundă printre cearceafurile mele. Poate eu sunt de vină. Mereu am aşteptat bărbatul ideal care cine ştie pe unde rătăceşte. Avea dreptate bunica mea când îmi spunea că bărbatul ideal există doar în imaginaţia femeilor. Acela nu te minte şi nu te înşeală niciodată, în rest toţi o apă şi-un pământ. Zâmbesc la amintirea spuselor ei şi simt cum mă cuprinde somnul.
Încep să visez şi mă văd cum mă ridic din pat şi mă apropi de fereastra deschisă. Ascult liniştea nopţii în care greierii dau un concert în surdină. Deodată aud o voce suavă care îmi spune să-mi întind braţele, să închid ochii şi mă va duce în zbor spre Paradis. Fericită o ascult şi simt cum zbor într-o adiere lină. Nu îmi este frică, ştiu că nu sânt singură. Deodată mă opresc şi simt sub tălpile goale nisip fierbinte. Deschid ochii şi mă văd în mijlocul unui deşert populat doar de multe dune de nisip. Strig, dar nimeni nu-mi răspunde şi îmi dau seama că vocea suavă m-a păcălit. Nu a fost îngerul, ci diavolul născut din gândurile mele păcătoase. Disperată vreau să mă întorc dar în spatele meu, văd doar câteva urme ale paşilor mei lăsate în nisip. Drumul de întoarce nu mai există iar eu nu mai pot zbura. Înaintez prin nisip dar se porneşte împotriva mea un vânt care mă trînteşte cu putere pe jos. Simt cum nisipul îmi intră în ochi, în păr şi în gură. Mă chircesc la pământ ca un melc şi las nisipul să mă acopere. Ştiu că este sfârşitul şi aici va fi de acum încolo casa mea. Devin o dună de nisip la fel ca celelate.
Un ultim gând îmi trece prin minte că aici este mai plăcut decât în pământul umed şi rece. Un tunet puternic mă trezeşte din vis şi mă pipăi fericită că sunt vie în patul meu. Sar sprintenă din el şi merg din nou la fereastră. Afară o ploaie măruntă venise să spele pământul. Am alergat în grădină doar în cămaşe şi în picioarele goale şi am ridicat braţele spre cer, rotindu-mă ca un titirez şi rugând ploaia să-mi spele şi mie păcatul de a mă fi gândit să renunţ la viaţă. Descoperisem că Paradisul este aici pe pământ şi nu altundeva. Am rugat cerul să mă ţină în viaţă cât mai mulţi ani şi i-am mulţumit pentru îngăduinţă. Am intrat în casă de mână cu speranţa că într-o zi voi fi fericită!
