După trei ani şi jumătate, după ani care mi s-au părut decenii şi luni care treceau ca anii, reîntoarcerea în patria mamă nu poate fi decât un vis devenit realitate, o speranţă la care tânjeam de prea multă vreme. Am imigrat în America cu gândul de a începe o viaţă mai bună, fără grija zilei de mâine. Plecasem din România cu un gust amar şi o carieră irosită. Am aterizat pe aeroportul JFK din New York într-o frumoasă zi de iunie a anului 2000. Au trecut de atunci mai bine de trei ani de zile şi jumătate, vreme în care frica de necunoscut şi teama de eşec au pierit în negura timpului, dar au rămas tipărite adânc în memoria mea. La început am stat ilegal şi fără nici un viitor. Dar în România nu mă mai puteam întoarce. Luasem deja hotărârea de a începe o viaţă nouă aici, pe pământ american, şi doream să continui acest drum pe care pornisem într-un moment când nu mai aveam nimic de pierdut şi trebuia să-mi iau destinul de coarne. Cu “ajutoare” şi întrebuinţând la maximum propriile mele resurse, am realizat tot ce mi-am propus, ba mai mult decât atât m-am trezit “liber” şi fericit într-un timp foarte scurt. Ceea ce însă nu am putut înlocui au fost vechii mei dragi prieteni, şi în special familia mea pe care am lăsăt-o ân urmă. Acest timp trecut mi s-a părut extraordinar de lung şi prin urmare revederea cu cei dragi mie care va fi la începutul acestei luni de decembrie va fi bineînţeles fără egal. Mama mea, pe care nu am reuşit încă să o aduc lânga mine, a fost mereu în inima mea şi gândul că voi gusta din nou din bucatele ei alese, mă face să-mi pierd răbdarea de dinaintea plecării spre România. Aş vrea să simţiţi şi voi la fel într-o bună zi! Numai aşa de amorul artei! Şi pentru a-mi înţelege rândurile de mai sus pe care le-am aşternut în graba plecării.
Veni Vedi Vici!
