„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet încălzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tăcute dureri şi nelinişti, cu versuri pline de un copleşitor dor de întinerire a propriei fiinţe, prin retrăirea iubirii veşnic mustind de miresme, ispite şi licori, ce încă ne mai îmbată şi hrăneşte lăstarul verde – chiar cu frunze arămii de toamnă – înmugurind încă în noi. Poemele sunt încărcate de un lirism şi o tandreţe dureros de naturale, când îşi declamă înrobirea de către femeia iubită, cu o sinceritate debordantă, ce ar face din oricare Evă, o binecuvântată Zeiţă, perceptându-l:”/De câte ori mă vei privi / te vei umple de mine / aşa cum gândul se umple de soare…/Când dorul de lumină/ va înflori pe gura ta,/ apleacă-te să sorbi în taină/ gura mea./ Cu paşii tăi de flori/ coboară spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vânt/ şi cu cânt./ Sau, cu câtă patimă o îndeamnă:”/ Femeie iubită…/ revarsă-ţi pletele-n holdă,/În grâul presărat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi în pleoape ploaia alergând/ să-mi răcorească sărutările tale fierbinţi?/ Femeie iubită…/Adună în tine rodul adus de furtună,/de grâu zăpăcit şi hai-hui!../Când macii sărutărilor tale/îşi vor pierde petalele/ cui îi vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pământ/ Să rodim/ În zări necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Îngemănare de sensibilitate şi senzualitate, tălăzuind ca valuri de săruturi-petale de maci, adunând cu sufletul spicele să nu se risipească, pentru că ar fi păcat să nu rodească şi-n „pumnul de pământ şi-n zări necuprinse”…
Dar viaţa nu are doar plăceri şi vise dulci, nostalgia pierderii, neîmplinirii face cugetul amar şi-l încarcă de semnificaţii care dor, conştientizând inutilitatea atâtor energii scurse în uitare şi regrete: „/Cu cine-mi înfloreşte timpul/ când universul moare trist în mine?/ Cu cine să-mi usuc de ploi/ durerea gândului în doi?/ Din care parte marea ce mă minte/ va naşte valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele în suflet/ şi tâmpla râde-n frig însingurat./”
Când speranţele fug şi îngheaţă sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce tristă-i coala neagră sub zăpadă./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur şi cerneală/ adună-n mine teama/ din alba, trista coală./” Neant.
Irezistibil îndemn, ce poate aprinde făclia uitatei iubiri în Ruga de toamnă: „Te rog mai vino să vezi/ Cum îşi adoarme toamna copacii,/ Cîmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii/ Şi lasă-mi o frunză să sper/ Plutirea de vânt./” Asemenea imagini încărcate de adânci semnificaţii poate crea doar un talent autentic şi o şlefuire de meşter bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Şi cum să rezişti – ca iubită – să nu-i alergi în îmbrăţişarea crengilor „copacului cu verdele-n bernă” !
Şi atunci când poetul îşi asigură iubita : „Pun flori de măr/Pe trupul tău de noapte/Prefac în cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zăpada din priviri,/Acoperă cuvinte. Iţi caut ochii/Ce mă priveau deschişi/Au obosit?/Priveşte cerul!”- cu siguranţă florile de măr vor dărui speranţa regăsirilor romantice, pentru că eternul iubirii poartă veşmintele candorii.
Chiar şi atunci când toamna ne arămeşte frunzele, clocotul viu al iubirii brodează în noi ghioceii care ne împrimăvărează, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu în poemul Primăvara: „A înflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamăt de petale,/ se plimbă ochii tăi/…….din când în când, pe gura parfumată/ ca o albină vin să fur/ o sărutare-nrourată./ Tu râzi, şi-n jur,/ a înflorit câmpia toată./”
Nostalgic, etern visător poetul îşi conştientizează singurătatea prin care-şi „deşiră” trăirile, viaţa”- „/ Ca o salcie ce-şi frânge/ umbra crengilor în lac/ umbra mea şi-acum mai plânge/ într-un ochi de geam uitat/ În lumina care urcă/ pe trotuarul îngheţat,/trupul meu căzut usucă,/ timpul destrămat”./ …N-am o ţintă n-am o oră/ pentru care să respir./ Alungat acum din horă/ merg şi mă deşir.”Deşirare.
În Respiraţii, poetul întreabă iubita:”Ţi-a respirat vreodată ceru-n braţe?/ Pe tâmple luna te-a mai sărutat?/ Călcăm prea des pe sentimente…./Uitând atâtea primăveri./Şi-apoi cu cerul mut în braţe/ Ne pierdem, reci şi solidari,/ Cu stele picurând pe faţă/ Când suntem micii oameni mari./
Poemele din „Lacrima iubirii” înfioară ca un spectru sideral prin măreţia trăirilor şi redarea lor genială,că doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsă spiritualitate, cu nume de baladă – Gheorghe Andrei Neagu. Şi pentru că :/”Au înroşit copacii/de rodul înfloririi./……Iubeşte-mă, livada visărilor mele./ – Rod .Îi urez să fie cum îşi doreşte! Să fie iubit şi binecuvântat. Lectura versurilor este pentru mine revelaţie de suflet pereche, pentru care îi mulţumesc cu sincere felicitări şi mă aplec spre sine – ochi magic de lumină, carte deschisă, cuib de zări aprinse…
