Octavian LUPU - REVENIREA DIN SPATIUL COSMIC PE PAMANT

Octavian LUPU - REVENIREA DIN SPATIUL COSMIC PE PAMANTNaveta Spaţială se Apropia de Planeta Pământ

Naveta se apropia de planetă cu o viteză tot mai mare pe măsură ce distanţa se micşora. Prin hublou se distingeau tot mai clar contururile continentelor cum se delimitau treptat de întinderea întunecat-albastră a oceanelor şi mărilor. Era ca într-o poveste în care te apropiai de un alt tărâm, cu legi misterioase şi necunoscute. De fapt, dificultatea principală provenea din această trecere din spaţiul cosmic în cel terestru, lucru ce se realiza gradat şi provoca modificarea progresivă a percepţiei astronauţilor prezenţi în cabina de comandă a navetei.

În spaţiul cosmic nu existau noţiunile de „jos” şi „sus”, totul plutind într-o masă de particule imponderabile, lipsite de o greutate proprie. Orice gen de deplasare se realiza anevoios, fiind necesară prezenţa a tot felul de repere pentru susţinere şi ghidare. Dar acum, pe măsură ce altitudinea descreştea, implacabila forţă a gravitaţiei îşi făcea simţită atracţia sa de temut. Deja păturile dense ale atmosferei se puteau discerne printre flăcările ce ardeau pe toată suprafaţa obiectului venit din cer pe drumul întâlnirii cu pământul. Dar tăcerea pusese stăpânire peste toţi cei prezenţi. Doar trosnetele structurii metalice supuse la presiuni apropiate de limita tehnică se mai auzeau în afara scurtelor comunicări cu centrul de dirijare a zborului, ce se desfăşurau într-un limbaj prescurtat cu o frazeologie predeterminată.

Clipele se Dilataseră Semnificativ

Undeva, la o anumită altitudine trebuia să se treacă la zborul bazat pe o propulsie similară avioanelor. Nu mai era mult până atunci, însă clipele se dilataseră semnificativ până acolo încât prezentul umpluse orice noţiune în ce priveşte durata. Suspendarea cuantelor de timp era similară jocului particulelor ce plutesc sub forma unor roiuri de stele sau a unor centuri meteorice prin spaţiul cosmic. Era o imponderabilitate a percepţiei ce dura doar câteva fracţiuni de secundă, însă conferea o profunzime imposibil de atins în cursul unei experienţe obişnuite pe pământ.

Însă toată această magie a clipelor suspendate în spaţiu reprezenta doar o plăsmuire temporară, un fel de iluzie de care trebuia neapărat să te desprinzi pentru a acţiona conform cu mişcarea ce se continua, chiar atunci când îşi pierdea aparent noţiunea, iar simţurile păreau să spună contrariul. De îndată ce flăcările exterioare au încetat, naveta a devenit brusc un mare avion, care cu motoarele pornite la turaţia maximă a început să evolueze pe cer deplasându-se cu o viteză supersonică. Ulterior, respectiva viteză a fost redusă treptat până când plutirea navetei a ajuns sa fie reperată asemenea unui punct luminos obişnuit, de avion, pe ecranele radar. Acum, procesul de coborâre putea fi mai uşor urmărit de către cei aflaţi pe pământ.

Pericolul Traversării Secţiunii Intermediare

Această metamorfozare din navetă în avion a marcat depăşirea secţiunii intermediare, în care aceasta era doar un „bolovan” cosmic, ce se apropia periculos de pământ, un fel de meteorit prins în capcana gravitaţiei terestre. De fapt, în interiorul secţiunii intermediare pericolul a fost maxim, pilotul fiind nevoit să aştepte până la limita zonei de la care putea converti căderea în zbor. În trecut, mai precis înainte de inventarea navetelor, graniţa de trecere a acestei secţiuni era marcată prin deschiderea paraşutelor de frânare, moment de depăşire a dificultăţii maxime.

În realitate, niciodată nu a fost subestimat pericolul traversării secţiunilor de suprapunere dintre aceste două medii atât de diferite: cerul şi pământul. Atât la plecare, cât şi la revenire, zona intermediară a reprezentat mereu principalul obstacol pus în calea călătoriilor spaţiale. Dacă în secţiunea terestră gravitaţia ordonează totul, în cea spaţială forţele centrifuge de inerţie sunt cele ce preiau acest rol prevenind prăbuşirea universului. Însă în secţiunea de trecere, cele două spaţii nu sunt suficient de puternice în a-şi impune legile şi delimita teritoriul. De aceea, într-o astfel de zonă incertitudinea rămâne sigură impunând un joc la limita hazardului.

Posibile Realităţi Crepusculare

În orice gen de călătorie, partea cea mai anevoioasă este aceea în care te afli departe de locul de unde ai plecat, însă nu ai ajuns încă la destinaţie. Acesta reprezintă teritoriul posibilei aventuri, dar şi al primejdiei ce poate veni din direcţiile cele mai neaşteptate. Tot astfel, când pleci de pe pământ către ceruri, zona de mijloc dintre cele două tărâmuri reprezintă cea mai serioasă barieră. La fel se întâmplă şi la revenirea dintr-o misiune spaţială. Trecerea prin secţiunea intermediară este similară unei metamorfoze, prin care obiectele îşi schimbă dramatic proprietăţile şi modul de acţiune.

Realităţile crepusculare, fiindcă acest nume ar fi cel mai potrivit, au fost mereu supuse tranziţiei şi hazardului, indiferent de natura spaţiilor pe care le separă. De natură fizică, socială sau individuală, traversarea unor astfel de secţiuni presupune o echipare maximă pentru a putea rezista la turbulenţe agresive şi la presiunea unor forţe ce se contrapun zgomotos într-un vacarm general. Iar dimensiunea regiunii de separare dintre respectivele spaţii, corelată cu viteza de deplasare în direcţia cea bună, va dicta nemilos timpul în care se va putea ieşi din mijlocul fenomenelor distructive de tranziţie.

Proiecţia „Barierei” Strălucea Puternic

Deja se vedeau luminile pistei de aterizare pe măsură ce naveta spaţială se apropia. Flapsurile au fost extinse la maximum pentru a permite reducerea vitezei de deplasare şi menţinerea portanţei la joasă altitudine. Trenul de aterizare a fost scos, gata să preia greutatea aeronavei. Iar după aceea, cu o manevră iscusită naveta a aterizat lin pe pistă şi a rulat tot mai încet frânând progresiv până la oprirea finală.

Misiunea a fost o reuşită. Spaţiul şi timpul terestru au primit din nou micul „obiect” rătăcitor prin univers. Încă o dată omul reuşise să trimită o navetă aerospaţială dincolo de secţiunea ce separă tărâmul de origine de cel spre care şi-a îndreptat mereu cugetarea şi visurile. Dar drumul până la o reală cucerire a spaţiului cosmic a rămas încă destul de lung, misiunile fiind în mare măsură limitate doar pe orbite planetare. Dar bucuria reîntoarcerii depăşea orice imaginaţie, iar felicitările veneau de pretutindeni. Şi astfel, greutăţile şi pericolele au fost repede date uitării. Însă deasupra norilor, proiecţia „barierei” strălucea puternic ca un avertisment continuu către viitor.