Românie, plai de dor

Inima străveche a ţării…

La Alba Iulia în Cetate, la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea Transilvaniei cu România, şi tot aici, s-a cântat atunci „Deşteaptă-te, române!”, devenit astăzi Imnul de Stat al României. Muzica aparţine  „profesoului de muzichie”, şi folcloristului român Anton Pann, care prin opera sa a contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, iar versurile îi aparţin poetului român Andrei Mureşanu, născut la Bistriţa, în Transilvania, care a participat la revoluţie şi a cărui poezie “Un răsunet”, cunoscută şi sub titlul „Deşteaptă-te, române!”, a devenit marşul revoluţionarilor români de la 1848.

Vorbind despre imnul ţării, îmi vin în minte imnurile României: în 1832 – „Imnul Moldovenilor”, în 1834 – „La domnitor şi steag”, în 1848 – „Un răsunet” sau „Deşteaptă-te, române”, – „Saltă române” şi „Marşul lui Iancu”, mai cântau paşoptiştii. În 1861, pe vremea lui Al. I. Cuza, în urma concursului s-a ales „Marşul triumfal”, iar după 1866 devine imn „La domnitor şi steag”, din 1881, pe timpul regelui Carol I de Hohenzollern „Marş triumfal” şi „Trăiască regele”. În anul 1959, la Cluj se cânta „Hora Unirii”, apoi imn de stat au fost „Te slăvim Românie”, „Trei culori” şi am revenit la „Deşteaptă-te, române”.

Oraşul de pe malul drept al Mureşului, Alba Iulia, are numeroase monumente istorice, printre care catedrala Reîntregirii Neamului şi catedrala romano-catolică, construită între anii 1250-1290, o clădire de mari dimensiuni, în întregime din piatră. Cu excepţia câtorva coloane din partea apuseană a navei mediane şi a portalului principal, terminate spre anul 1290, care sunt în stil gotic, toate elementele arhitecturale şi plastica decorativă sunt caracteristice stilului romanic târziu. În catedrala catolică sunt înmormântaţi: Ioan Huniade, regina Isabela, Andreiu Bathori, Mih. Apafi. Aici se află o bibliotecă, Batthyaneum, având ca fond de bază biblioteca episcopului catolic Batthyany, numeroase documente, o colecţie de manuscrise medievale şi de incunabula, cele mai vechi cărţi tipărite aici şi un bogat muzeu istoric.

Aşezare dacică, centru al dacilor apuli, Apulum, în epoca romană a devenit municipiu, apoi, colonie. Pentru Dacia a fost un important centru economic, administrativ, politic şi militar, reşedinţă a guvernatorului Daciei Superior şi apoi al Daciei Apulensis. Castrul de la Apulum adăpostea Legiunea a XIII-a Gemina. Viaţa oraşului a continuat şi după părăsirea Daciei de către administraţia romană. În Evul Mediu timpuriu, secolele 9-10, a devenit centrul uneia dintre formaţiunile statale romano-slave de pe valea Mureşului, oraşul fiind numit Bălgrad, apoi capitală a principilor Transilvaniei în secolele 14-17. La Alba Iulia-n Cetate, Mihai Viteazul s-a proclamat „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei”. Oraşul de pe Mureş în secolul 17 devine un important centru de tipărituri româneşti, din care multe se mai păstrează aici.

În Cetatea care la începutul secolului 18 a fost zidită din nou, în timpul lui Carol al VI-lea, au fost întemniţaţi conducătorii răscoalei populare din anul 1784, Horia, Cloşca şi Crişan. Celulele în care aceştia au fost închişi se mai văd şi azi deasupra porţii principale prin care se intră în cetate. Horia şi Cloşca au fost executaţi prin frângere cu roata, în ziua geroasă de 28 februarie a anului 1785, iar Crişan şi-a pus capăt zilelor în închisoare, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci.

Până în secolul 19: românii, îi ziceau oraşului Bălgrad, germanii Weissenburg Karslburg iar maghiarii Gyulafehervar. Şi, tot aici, la Alba Iulia s-au încoronat Regele Ferdinand şi Regina Maria ca suverani ai tuturor Românilor. La Alba Iulia a fost înfiinţat încă din anul 1919 un liceu de băieţi numit „Mihai Viteazul” şi unul de fete în 1922.

La 1 Decembrie 1918, în inima străveche a ţării s-a înfăptuit Marea Unire, cea mai mare dintre minuni. Şi, iată că îmi vin în minte nişte versuri dintr-o poezie pe care am scris-o în anul 1980 pentru fetiţa mea,  Monia, cu ocazia zilei Unirii: „Aici, la Alba Iulia-n Cetate,/Unite au fost cele trei surori, /Aşa cum roşu, galben şi albastru, /Unite sunt pe veci în tricolor!” Marea Unire, înseamnă o parte din sufletul nostru şi din raţiunea noastră de a fi. Privită prin prisma istoriei, hotărârea luată la 1 decembrie 1918 apare, într-adevăr, ca rezultatul firesc şi inevitabil al unui îndelungat şi complex proces de dezvoltare economică, socială, spirituală şi politică. Cuvântul entuziast şi răspicat al celor 100000 de oameni adunaţi pe „Câmpul lui Horia” de la Alba Iulia, consfinţea şi din punct de vedere politic o unitate de viaţă, de limbă şi de cultură, care dăinuia de peste două mii de ani. Timp de secole, cele trei ţări româneşti, Moldova, Muntenia şi Transilvania, deşi despărţite politic, au cunodcut o dezvoltare în multe privinţe analogă, iar legăturile dintre ele – economice, religioase, culturale – erau dintre cele mai strânse, încât nimic nu le despărţea, afară de interesele puterilor dominante. Era inevitabil ca aceste interese să cedeze o dată şi o dată în faţa luptei maselor şi a conducătorilor lor luminaţi. Prima biruinţă pe calea unităţii naţionale se câştigă la 24 ianuarie 1859, când Ţara Românească şi Moldova devin Principatele Unite pentru ca doi ani mai târziu să se numească România şi peste 15 ani să-şi proclame independenţa de stat. În aceste condiţii, devenea cu atât mai nefirească şi cu atât mai odioasă menţinerea unei însemnate părţi a poporului român sub stăpânirea chezaro-crăiască. Numeroase semne nu mai lăsau nici o îndoială asupra faptului că, în condiţiile prielnice, românii ardeleni, reprezentând majoritatea populaţiei ţinuturilor intracarpatice, îşi vor manifesta cu fermitate hotărârea de a se uni cu fraţii lor de dincolo de munţi, realizând pe veci unirea prefigurată a lui Mihai Viteazul. Clipa Unirii celei Mari a sosit la sfârşitul primului război mondial.

Învinsă de contradicţiile care o măcinau din interior şi de loviturile din afară, monarhia austro-ungară s-a destrămat, iar masele populare n-au întârziat să-şi spună răspicat cuvântul. Venind din toate colţurile ţinuturilor româneşti din lăuntrul arcului Carpaţilor, la Alba Iulia, ei au pecetluit pe „Câmpul lui Horia”, din preajma Cetăţii pătimirii şi a triumfului românimii, actul solemn al voinţei nestrămutate şi unanime a tuturora, care glăsuia şi a glăsuit mereu peste veacuri: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie stil vechi, 1 decembrie, stil nou, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii în România…”. Visul de veacuri s-a împlinit. Ideea cea milenară a devenit o realitate. Măreţul act, cu putere de lege şi plebiscit, de la Alba Iulia, fără seamăn în analele istoriei, e democratic prin formă şi fond. Ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României care merită să fie sărbătorită de toţi românii, toţi cei ce au în piept o inimă română.