“What’s in a name? That which we call a rose, by any other name would smell as sweet.”
Shakespeare, “Romeo si Julieta”
Am avut recent o discutie cu un amic, care m-a apostrofat sever ca folosesc englezisme. Argumentele lui erau ca a amesteca engleza cu romana intr-o discutie este “enervant”, poate da senzatia de “snobism” si ca scuzele cum ca “e mai usor sa iei un cuvant englezesc” nu tin.
Discutia m-a facut sa revizitez acest fenomen natural al mixarii limbilor la cei ce locuiesc intr-un mediu lingvistic diferit de cel natal. Ma gandisem si inainte la asta, dar niciodata nu mi s-a parut o problema atat de importanta incat sa si scriu despre ea. Acum, insa, simt nevoia de a o face.
Inteleg argumentele culturale din spatele indemnurilor sa nu stalcim limba cu englezisme. La urma urmei, limba este cea care tine o cultura in viata, iar cand aceasta dispare, cultura dispare la randu-i. Pe masura ce modificam limbajul, parti din mostenirea culturala se pot disipa.
Cu observatia asta sunt de acord.
Dar cultura nu e statica, ci este fluida. Limbajul nu stagneaza. Dimpotriva, el evolueza permanent, adaptandu-se la noile realitati, iar asta schimba cultura, la randu-i. In Romania de dupa revolutie au aparut multe cuvinte noi care sunt folosite acum in mod curent si natural. “Management”, “marketing”, “feedback”, “software”, ca sa mentionez doar cateva.
In randurile diasporei, aceste schimbari lingvistice au loc cu o viteza mult mai mare, din pricina faptului ca noi suntem expusi permanent la o alta limba. Cultura diasporei are multe similaritati cu cea de pe teritoriul Romaniei, dar nu se identifica total cu ea. Noi suntem o categorie aparte, prinsi cultural intre doua lumi. Asta nu are cum sa nu ne influenteze subtil la nivelul cel mai profund, lucru care se va reflecta si in maniera in care ne exprimam. Iar asta, oh, asta da, inseamna si rongleza, la un nivel mai ridicat decat daca am locui in tara. Uneori la un nivel enervant de ridicat.
Ce-i face pe oameni sa prefere, in unele situatii verbale, un cuvant englezesc fata de unul romanesc, chiar in conditiile in care exista traduceri multumitoare ale cuvantului respectiv in limba natala? Pentru a raspunde la intrebarea asta am revizitat niste cursuri de psihologie pe care le-am luat mai demult, pe cand eram “graduate student” la New School. Ei bine, in cursurile acelea se arata ca fiintele vii sunt programate sa nu-si consume resursele in mod nenecesar; dimpotriva, sa si le conserve pentru eventualele situatii critice, in care a dispune de energie suficienta poate reprezenta diferenta dintre viata si moarte. Creierul, se spunea in acele prelegeri de psihologie cognitiva, este lenes. El prefera calea de rezistenta minima, sau scurtaturile – cu alte cuvinte conservarea de resurse – chiar daca aceasta strategie poate duce la erori.
Cand vine vorba de persoane bilingve, creierul, in virtutea tendintei de “lenevie” pe care o are, va incerca sa gaseasca metodele cele mai eficiente energetic pentru a comunica. Asta inseamna exact fenomenul amestecarii limbilor. Creierul va lua un cuvant dintr-o limba, o expresie din alta limba, in mod aproape subconstient, ca sa genereze “output-ul” maxim cu efort minim. (Bineinteles, lucrul acesta se intampla la persoanele care au expunere semnificativa la ambele limbi, deci cei care vorbesc cu accent dupa trei saptamani de trait in alta tara nu vor putea folosi articolul acesta drept justificare…)
Rezultatul acestui dinamism psihic este amestecarea limbilor, chiar in conditiile in care, dupa cum spuneam mai sus, exista alternative multumitoare in limba mama, alternative care aparent n-ar justifica alegerea unui englezism.
Fenomenul nu este nou. In comunitatile romanesti din Ohio de la inceputul secolului XX se prefera, de exemplu, englezescul “fire” in loc de “foc”, intrucat se considera ca varianta romaneasca avea rezonanta licentioasa.
Problema este ca nu se pot identifica a priori ce scurtaturi bilingve – sau trilingve – va folosi creierul intr-un anumit context verbal. Ele depind de la caz la caz si de la om la om. De exemplu, nu-mi explic de ce mie imi vine – uneori, nu intotdeauna – mai usor sa spun “de cate ori crezi ca o sa mai pull this off?” decat “de cate ori crezi ca o sa-ti mai mearga asta”? Este o pornire semi-instinctuala, rezultatul unui algoritm pe care creierul meu il foloseste si din care deduce ca este mai ieftin sa rostesc “pull it off” in anumite contexte.
Intrebarea care se pune este daca merita sa ne luptam cu aceste tendinte cognitive. Merita sa facem un efort deliberat sa vorbim cat de pur romaneste putem, sau este mai important sa transmitem mesajul cat mai rapid si eficient?
Exista multe argumente valide de ambele parti. Personal, dupa cum v-ati dat seama, optez pentru varianta a doua. Cred ca este mai important rezultatul final al comunicarii decat sa ne poticnim in discurs incercand sa gasim echivalente de care sa fim multumiti.
Imi amintesc de o conferinta recenta la care am participat in Romania, unde am aflat chiar inainte de a incepe prezentarea orala ca trebuie sa o fac in romaneste. Eu ma pregatisem pentru ea cu PowerPoint – pardon, cu PunctPutere – in engleza, si a trebuit sa o traduc pe loc. Am ajuns la un moment dat la o sectiune intitulata “Mating Strategies in Humans”, unde imi amintesc ca am ezitat. Cum sa traduc frumos “Mating Strategies in Humans”, m-am intrebat timorat, sub presiunea enorma a timpului. Trebuia sa iau o decizie intr-o fractiune de secunda. “Strategii de imperechere la oameni” pur si simplu nu-mi suna bine. Am explicat audientei la ce se refera “mating” si am continuat sa folosesc englezismul. Si mi-au scapat si alte englezisme pe alocuri. Pur si simplu, in timpul prezentarii nu mai aveam resurse de alocat si traducerilor unor cuvinte care imi aparusera spontan in minte in engleza. Este posibil ca unii din audienta sa ma fi considerat parvenit din aceasta pricina. Pentru mine asta are insa prea putina relevanta: discursul meu nu se adresa lor, ci celorlalti, care urmareau continutul.
Nu pot sa nu fiu de acord cu Shakespeare. Limbajul este doar o conventie. El reprezinta etichete pe care le punem lucrurilor. Lucrurile raman, etichetele se schimba permanent.
Nota: am scris prima varianta a acestui eseu pe un calculator pe care am instalat Ferestre 7. Din pacate, cand am vrut sa transfer fisierul pe un alt calculator, soferul de dintealbastru nu a functionat bine si am pierdut schita. Am incercat sa reinnoiesc soferul de dintealbastru dar n-am reusit. Documentul de mai sus a fost refacut din memorie si tiparit intr-un procesor Cuvant pe un calculator Mar.
(Dr. Cezar Giosan este profesor de psihologie la Berkeley College si la City University of New York.)
“Preluat de pe www.conectii.ro, site-ul comunitatii romanesti de la New York”