Am cunoscut-o pe Ruxandra Vidu, anul trecut, în octombrie, când Romanian Community Center of Sacramento – organizație a cărei fondatoare și președintă este – a organizat cea de-a zecea ediție a festivalului românesc de la Sacramento, unde, an de an, mii de români se intâlnesc să “serveasca” o doză sănătoasa de românism autentic. Comunitatea românescă din California există, dar lipsește cu desăvârșire; din păcate , românii nu sunt prea uniți și mulți dintre ei suferă de sindromul „capra vecinului”.
Ruxandra încearcă – şi chiar reușește – cu ajutorul acestei organizații să adune sub același „acoperiş”, cât mai mulți românași care să se reunească cu prilejul unor activități românești, să petreacă românește, și să prezerve și să transmită mai departe spiritul și obiceurile românești.
Ruxandra – precum cei peste 3 milioane de românași care au emigrat după 1989 – și-a făcut bocceluța acum 12 ani și a părăsit spațiul mioritic în căutarea unei pășuni mai verzi și mai ospitaliere. Înainte de a ajunge în USA, a făcut o „halta” de 4 ani în Japonia, beneficiind de o bursă în urmă căreia și-a aprofundat studiile la Osaka University, Graduate School of Engineering and Processing. Eforturile sale academice au fost răsplătite cu un doctorat în Știința Materialelor.
CV-ul bogat al Ruxandrei cuprinde numeroase distincții și premii, printre care aș aminti:
– Received UNESCO Silver Medal, International Exhibition for Creativity and Innovation, Bucharest, 5-10 June 1995.
-Received Research Fellowship, Osaka University, Japanese Ministry of Education and Science, January 1996-March 1997.
– Received Ph.D. Scholarship, Osaka University, Japanese Ministry of Education and Science, April 1997-March 2000.
– University of California Institute of Energy, 2001-02 Awards, UC Energy Institute Energy Science and Technology Projects.
– UC Davis Postdoctoral Scholars Association (PSA) Travel Award.
– California Energy Commission (CEC), 2002 & 2006 Energy Innovations Small Grant (EISG) Award
Este membră a Academiei American-Romanian de Arta si Stiinta, a publicat 4 cărţi, are 9 patente de invenţii, apariţii pe posturi TV din Sacramento şi în local Sacramento Bee.
În prezent este profesor asociat la University of California Davis. Este fondator si director a companiei Bloo Solar, unde se aplică una dintre invenţiile sale in panouri solare.
Un român, ca mulţi alţii plecaţi, care a gasit in USA, paşunea mult dorită, acel ElDorado pe care toţi îl căutam, acel vis american de care toată lumea vorbeşte. Ruxandra însă, visează si traieşte visul american cu ochii deschişi.
In rândurile de mai jos vă prezint povestea unui român de succes din State…
„Numai când am vizitat San Francisco am realizat că, da, sunt in America”
Înainte de a ajunge în USA, ai făcut o haltă în Japonia – pentru 4 ani. Spune-mi, te rog, cum a fost experiența japoneză și care a fost scopul acestui “sejur” în Japonia.
Într-adevăr, Japonia este o experiență.Trebuie să o trăiești că să o înțelegi. Am câștigat o bursă Monbusho oferită de Ministerul Educației din Japonia. Am aplicat doi ani la rând și în 1996 am plecat în Japonia pentru doctorat. După un an mi-am adus și fetița, Ioana, în Japonia. Din a doua zi a mers la școală japoneza și în 4-5 luni începuse să vorbească în japoneză, așa dintr-odată. Japonezilor le place să fii tenace și perseverent. Profesorul Shigeta Hara cu care am făcut doctoratul mi-a spus că sunt curajoasă. Nu l-am înțeles decât mai târziu când am terminat doctoratul, după 3 ani, că într-adevăr au fost și momente mai “curajoase”. Trei ani de zile am fost singura femeie profesor din facultate.
După ce te-ai școlit în Japonia ai ajuns în State. Unde ai aterizat prima data în State și cum ți s-a părut primul contact cu “pământul făgăduinței”?
După ce am terminat doctoratul, m-am întors în țara unde a trebuit să mi se recunoască doctoratul din Japonia. La puțin timp am plecat la un postdoctorat la University of California Davis. Deci, primul oraș în care am aterizat a fost Los Angeles, care este ușor de recunoscut după pâlcurile de palmieri pe care-i vezi peste tot. Am luat apoi avionul către Sacramento. Ce să spun, pe drumul de la aeroport la Davis am rămas înmărmurita, nu mi-a venit să cred ochilor, am crezut că m-am pierdut, deoarece totul în jurul meu era pustiu. Nu am văzut decât…câmp în dreapta, câmp în stânga și câmp inainte… Unde sunt blocurile zgârie nori, mă întrebăm retoric.
Unde sunt sunetele de sirene? Am ajuns în Davis, care este un oraș universitar foarte frumos, cu multă verdeață, calm, ca un sat de vacanță. Asta a fost prima mea impresie. Mi-au trebuit câteva zile să-mi dau seama ce se întâmplă… și am realizat pentru prima oară cât de vast este… cerul.
Am trăit toată viață în orașe mari, deci am fost obișnuită cu orașe în care energia este la superlativ, densitate mare de clădiri, clădiri cu multe etaje (chiar dacă în Japonia clădirile înalte se continuau cu alte 7 etaje în pământ), zgomot, forfotă, lucrătorii cu mănuși albe de la metrou care împing oamenii în vagoane că să se închidă usilea¦ Și ajung în Davis unde totul este calm, frumos, liniște, studenții învăța, bătrânii se plimbă, copii se joacă în parcuri. Nu-mi venea să cred că asta este America. Mai mult, cerul mi se părea imens. M-am mutat apoi în Sacramento, la jumătate de oră de Davis, unde mergi cu mașina prin oraș ore întregi și nu vezi oameni pe stradă. Numai când am vizitat San Francisco am realizat că, da, sunt în America. Și de atunci nu am încetat să iubesc San Francisco.
“Invenţiile au apărut din dorinţa de a fructifica cercetarea si experienţa acumulată”
Cum ți se par românii din USA? Ce crezi că lipsește comunității române – care în opinia mea există, dar lipsește cu desăvârșire – pentru a fi mai unită?
Românii sunt la fel peste tot în lume. Românii din State nu cred că sunt deosebiți față de românii din țara. Însă comunitățile sunt diferite. Comunitățile pe lângă biserici sunt foarte închegate însă, după părerea mea, nu comunică între ele prea mult. Un exemplu concludent este anunțarea evenimentelor. În ajunul Crăciunului, mai toate bisericile organizează colinde și spectacole. Mulți ar vrea să participe, chiar dacă nu se duc la biserică respectivă, însă nu se știe despre eveniment nimic. Eu am dus și duc o luptă continuă de informare prin email, anunțuri puse la biserici, Facebook, ziare românești, etc. Românii se bucură să afle de asemenea activități.
Deci, că să-ți raspun la întrebarea,” ce-i lipsește comunității româneşti?”, aș putea să-ți spun că este lipsa unei strategii bune de informare și de comunicare între români.
Eşti fondatorul și președintele unei comunități românești din USA. Cu ce vă ocupaţi, câți membri aveți și ce activități desfășurați?
Am înființat Centrul Comunității Românești din Sacramento în 2001, împreună cu un grup de români sufletiști care erau de mai mulți ani în America. Am fost aleasă în bordul de conducere încă de la început, însă, președinte sunt doar de vreo 3 ani. În Sacramento sunt 18 biserici românești, din care două sunt ortodoxe. Când am înființat Centrul Comunității Românești din Sacramento, am vrut să creăm o entitate românesca pentru toți românii indiferent de religie. Am vrut de asemenea să formăm un cadru în care să promovăm valorile românești și să păstrăm tradițiile culturale ale românilor în America.
Nu avem membri – în sensul că nu este nicio cotizație. Avem însă un mare suport din partea românilor din Sacramento și Bay Area, și în special din partea sponsorilor care vor să se facă cunoscuți în comunitatea româno-americană. Avem foarte multe activități culturale și educative, serbăm Ziua Națională a României, organizăm un centru de votare (singurul din Nordul Californiei). Însă,cel mai mare eveniment cultural, artistic și culinar este Festivalul Românesc din Sacramento pe care-l organizăm în fiecare an. Este cel mai mare festival de pe Coasta de Vest a Americii, unde vin în jur de 5.000 de persoane, români și americani. Festivalul Românesc se bucură de mare succes în fiecare an. Spectacolul artistic de la Festivalul Românesc este organizat de Abigaila Budac, directorul cultural, care este și o cântăreața de excepție. Ea reușește să invite în fiecare an atât artiști locali,cât și din România. Anul acesta, festivalul va avea loc pe data de 29 septembrie în Parcul Royer din Roseville, California.
Am citit în bogatul tău CV că ai câteva invenţii. Spune-mi, te rog, câte ceva despre aceste invenţii şi unde se aplică ele?
Inventiile au apărut din dorința de a fructifica cercetarea și experiența acumulată. De exemplu, la doctorat, am studiat depunerea electrochimică a compusului CdTe care se folosește în celulele solare. Asta se întâmplă înainte că firmă First Solar să înceapă cercetările pentru panourile lor solare care folosesc același material. Apoi, lucrând pe nanosarme, care sunt că niște sârmulițe de 1000 de ori mai mici decât firul de păr, mi-a venit ideea să le folosesc pentru captarea luminii și transformarea ei în electricitate. Produsul se numește Solar Brush (Perie Solară-n.a)
Avantajul acestei celule solare este că poate capta energia solară zi-lumina, în timp ce alte celule reflectă mare parte din lumina de dimineață și după-amiază.
“Daca vrei să arăți că ești mai bun, bată-te cu competitia”
Cum este învățământul din State, unde ești și profesoară, comparativ cu cel din România? Sunt elevii mai bine pregătiți? Cum ți se pare sistemul de învățământ american?
Sistemul este diferit și în modul de a preda, de a verifica cunoștințele acumulate precum și de a face cercetare. Studenții sunt motivați să învețe și câteodată stau mai mult în programul de master sau doctorat pentru a avea posibilitatea să-și extindă cunoștințele și a lucra cu mai multe grupuri. Ei știu că vor trebui să-și aducă contribuția și să exceleze în ceea ce fac. Competiția este acerbă. Se publică mult și se lucrează weekends. Se creează din școală încă, cadrul de lucru în echipă și se încurajează parteneriatul. Opinia mea este că în România noțiunea de parteneriat este prost înțeleasă. În România, parteneriatul se înțelege mai mult că o competiție cu “partenerul”, adică fiecare vrea să demonstreze că este mai bun decât partenerul lui în afaceri. Dacă vrei să arăți că ești mai bun, bată-te cu competiția. Partenerul este cel care te complementează și aduce valoare echipei
prin specializarea pe care o are. De fapt, într-un business este foarte important partenerul pe care ţi-l alegi. Munca in echipă, felul cum interacţionează membri echipei intre ei este mai important chiar decâ tehnologia sau produsul promovat de business.
Cu ce te ocupi in prezent? Ce planuri de viitor ai?
Pe lângă clasele pe care le am la University of California Davis, fac cercetare cu studenții și lucrez
cu alte 4 grupuri din departament diferite în dezvoltarea de noi materiale și nano-tehnology pentru energia neconvențională. Mă ocup de baterii de stocare a energiei (incluzând bateriile solare), materiale termoelectrice, celule solare și concentratori, senzori, precum și aplicații medicale ale nanoparticulelor.
În prezent lucrez la un nou produs pe care vreau să-l patentez și eventual să creez o noua companie. Însă ideea se află încă în etapă de proof of concept( să demonstreze fezabilitatea conceptului a” n.a.), așadar, mai e cale lungă până la demonstrație. Sunt între ciocan și nicovală acuma pentru că, pe de o parte, nu pot încă publică din cercetarea pe care o fac, și pe de altă parte trebuie să-mi mențin ritmul anual de publicare. Odată publicată cercetarea însă, nu am decât puțin timp în care trebuie să trimit patentul. Nu este ușor să menții balanța însă, cred că știi foarte bine că de obicei durează câțiva ani buni până când obții – dacă obții – succes peste noapte.
Pe lângă știință, o mare pasiune este educația copiilor. Acum vreo 3 ani am fondat o editură (Reflection Books) pentru a publică cărți bilingve pentru copii și pentru a promova autorii români în America. Am început să editez o serie de cărți bilingve cu povești pentru copii…chiar am publicat și două autoare de povești pentru copii din România, pe Anastasia Popă și Zully Mustafa. Cred că educația copiilor este foarte importantă și părinții ar tebui să se ocupe mai mult de ei să-i învețe limbă română. Aici se pune mare accent pe o a două limbă vorbită, pe lângă engleză, iar familiile bilingve sunt în avantaj.
” Când am aterizat la San Francisco, am fost condusă de poliţia aeroportului…”
Ce sfaturi ai da celor care acum aleg calea imigrării?
Ai spus bine “aleg calea imigrarii” pentru că este o alegere. În cazul meu, nu am avut de ales. A trebuit să fac față unei situații la care nu mă gândisem. Cred că sunt printre puținii care nu au visat niciodată să imigreze în America. Însă în față situației de criză, am ales să rămân și atunci m-am îmbărbătat cu acel curaj pe care numai criză ți-l da. Nu am acceptat compromisuri niciodată, cu toate că ești tentat să le faci. Am obținut green cardul pe ” bune”…adică, cum spun americanii, datorită “extraordinary ability în Arts and Science”.Că să te califici pentru un astfel de green card sunt două drumuri: ori ești laureat al premiului Nobel, ori ai demonstrat cu fapte că ești printre cei mai buni în domeniul tău. Eu am reușit să demonstrez că excelez în domeniul meu de pregătire.
Nu a fost ușor, am strâns peste 15 kg de evidente, mi-a luat de trei ori mai mult decât unei vize prin căsătorie, însă am reușit. O întâmplare interesantă care trebuie povestită s-a petrecut când am venit din Japonia, unde am fost invitată de firma Mitshubishi să fac o prezentare. Actele mele erau la serviciul de imigrare și că să părăsesc țara și să mă întorc în SUA, am avut nevoie de un document special de călătorie. Când am aterizat la San Francisco, am fost condusă de poliția aeroportului într-o cameră în spate… unde mai era un individ. La un moment dat, trei polițiști îmbrăcați în civil s-au aproriat de individ, l-au înconjurat și i-au răsucit mâinile la spate și i-au pus cătușele. Eu am rămas incremenita pentru câteva secunde, nu înțelegeam ce se întâmplă. Era ca într-un film de acțiune. Imediat însă au venit alți polițiști care mi-au blocat vederea și mi-au ordonat să mă întorc cu faţa la perete pentru ca nu aveam voie să mă uit. OMG!( oh, my God -” n.a.) După care m-au băgat la interviu. Trebuie să-ți spun că nici nu mai știam cum mă cheamă. Atunci am luat hotărârea să nu mai ies din țara, nici măcar până în Canada sau Mexic, fără pașaportul american în mână.
Deci, nu am un sfat pentru cei ce aleg calea imigrării însă pot să le transmit sfatul pe care l-am primit când am fost la o răscruce de drumuri: dacă faci ce-ți place și știi că ești bun la ceea ce vrei să faci, vei avea succes! Când am primit sfatul asta, am venit acasă și am plâns două zile. Pe moment mi s-a părut cel mai stupid sfat… pentru că nu era ce vroiam eu să aud. În viață vrem că toate lucrurile să se întâmple ușor, rapid, peste noapte. Nu există așa ceva. Am success în ceea ce fac pentru că fac ceea ce-mi place și sunt apreciată pentru muncă bine făcută și dusă la bun sfârșit.Secretul, dacă îi pot spune așa, este să-ți urmezi pasiunea și să faci cât mai puține compromisuri.
“California este generoasă în peisaje, parcuri naţionale şi rămâne o inspiraţie in a explora vestul sălbatic”
Ce îţi place in America? Sunt şi lucruri care nu îţi plac?
În America îmi place tot. Ce nu-mi place, ocolesc. Există și lucruri care nu-mi plac și nu pot fi ocolite, cum ar fi distanțele foarte mari în oraș. Aşadar, nu-mi place că nu merg pe jos mai mult. În România, mai alergăm după un tramvai, metrou, sau autobuz, mai coborâi din bloc să iei o pâine, mai mergeai până la piață să iei o roșie, o ceapă, un morcov. Aici însă: “get in the car, get off the car”. La japonezi, exercițiul ăsta îl făceam numai când călătoream. Modelul japonez este următorul:
“get in he car, take some pictures, get off the car”, și se repetă la fiecare templu vizitat, de obicei 5-7 temple într-o zi. În America, că să te duci să iei o pâine, mergi cam o oră pe jos (în cel mai fericit caz) și când ajungi la magazin, nu ști ce să iei mai întâi, că trebuie să te și întorci cu marfă. Am făcut chestia asta cam un an de zile până când mi-am luat mașină. După care, că să mă mișc, a trebuit să-mi fac timp și să pun pe calendar: plimbare o oră! De obicei, în pauză de prânz la Davis, mai toată lumea iese la alergat sau la un ” fast walk”(plimbare rapida – n.a) în jurul lacului, dacă nu avem cursuri. Oricum, mișcarea mi se pare un lucru atât de normal încât nu-mi vine nicidecum să-l pun pe calendar că “activitate”. Însă ce să-i faci, nici America nu e perfectă.
Care sunt locurile cele mai frumoase din State pe care le-ai vizitat?
Îmi plac multe locuri din diferite motive. Prin natura carierei mele, am avut posibilitatea să particip la multe conferințe în toată America. Fiecare oraș are farmecul sau impus și de industria care l-a propulsat. De exemplu, când am vizitat Seattle, am băut o cafea la primul Starbucks deschis în 1971 în America și am vizitat uzina Boeing. Îmi place Austin, Texas, unde simți înclinația către frumos și unde am mâncat cea mai gustoasă friptură din viață mea. Washington DC este deosebit de frumos și renumit pentru muzeele lui cum este Institutul Smithsonian. Când am văzut prima oară Monumentul Lincoln în Washington DC, care trebuie văzut neapărat noaptea pt o impresie memorabilă, mi-a plăcut așa de mult că nu-mi venea să mai plec de acolo. New York rămâne unul dintre orașele cu o energie greu de egalat. Că să trăiești în New York trebuie însă să ai un job care să-ți permită să ții pasul cu viață de acolo. Poate de aceea Silicon Valey este pe coastă vest, în direcția opusă new-York-ului. Valorile și prioritățile sunt complet diferite pe cele două coaste ale Americii. Și mă întorc la San Francisco unde m-aș muta și mâine dacă mi-aș putea permite. Sacramento, unde locuiesc este doar la o oră și jumătate de San Francisco, și mă duc foarte des la ocean. California este generoasă în peisaje, parcuri naționale și rămâne o inspirație în a explora vestul sălbatic.
Te-ai mai intoarce in România?
Familia mea și jobul meu sunt aici deci nu am de ce să mă gândesc să mă întorc. Mă duc însă în vizită destul de des și-mi face mare plăcere să mă întâlnesc cu rudele și prietenii mei. Majoritatea românilor de aici caută să vină în România de sărbători și să petreacă cu familia și prietenii. Eu însă vin cu plăcere de câte ori pot.
Ca o glumă, știi cum li se zice aici românilor care nu se adaptează la viață americană și se întorc în România? „ Înapoiaţi”(râde)
Asta este glumă care se vehiculează, nu prea des însă pentru că nu avem prea mulți români care să se întoarcă în țara definitiv. Mai sunt, bineînțeles, cei care nu și-au putut rezolvă problemă cu viză și sunt nevoiți să se întoarcă. Unii nu s-au acomodat și s-au hotărât să se întoarcă în țara, dar apoi s-au hotărât din nou să revină în State. Nu știu cum li se spune ăstora care sunt nehotărâți. Poate, “înapoiaţi la pătrat? ( râde)
